Aeroportul Henri Coanda nu mi-a spus niciodata nimic deosebit ori de cate ori am trecut sa il salut, fie ca am fost in trecere, fie ca am decolat de pe el, fie ca am aterizat pe el; doar o halta inerenta desenata cu incapatanare pe pasaportul personal. Parca nimic mai mult.
Dis de dimineata insa … conglomeratul de caramizi, vamesi, legi internationale, agentii de voiaj, calatori, avioane, masinute, taxi-uri aveau sa constituie un episod afectiv extrem de puternic ce si-a imprimat adanc amprenta in softul si asa schilodit.
Oana Oprea, un “pitic” rebel ce va ramane asa indiferent de ceea ce timpul va aduce, a plecat intr-un final spre colegiul american ales cu ceva timp in urma pentru a isi urma drumul ales in viata. Nimic deosebit cu atat mai mult cu cat in anumite momente am incercat sa sprijin aceasta initiativa cu mijloacele avute la dispozitie, dar parca totul l-as fi sters cu buretele in acele secunde. Greutatea afectiva aferenta fiecarei secunde petrecute in aeroport raman momente … atat de greu de uitat.
“Va multumesc” si totul s-a terminat in secunda in care zborul de Frankfurt avea sa isi anunte decolarea. Atatea momente avea sa isi gaseasca sfarsitul in fata unei linii galbene. Atatea minute petrecute impreuna in ultimii ani aveau sa fie infiletate scurt si predate trecutului impasibil. Extrem de simplu am acceptat ca timpul sa isi faca jocul si sa termine ceea ce incepea la intrarea terenului unu de la Olimpia cu aproape patru ani in urma. Dar oare ce poti face? Cred ca nimic …
Trecutul ramane asa cum a fost, cu bune si cu rele ….
Zambesc cand ma gandesc ca in urma cu ceva zile m-am intalnit cu ea si timp de cateva ore am vorbit … atat de multe. Tenis, turnee, baieti, certuri, rezultate, alergat dupa trenuri, discutii … Ea ma intreba cum a fost, eu ii spuneam impasibil ce credeam. Ea ma intreba cum va fi, eu ii raspundeam la fel. Si tot asa … pana cand s-a facut tarziu si am constat ca nu e de bine … totul are si un sfarsit. Pentru cateva zeci de secunde tacerea a fost atat … taioasa. “In iulie ma primiti la antrenament?” … si totul a fost spart. “Daaa!!!”
Un copil minunat ce a reusit sa isi impuna punctul de vedere atunci cand a avut unul, un sportiv ce a luptat impotriva atator conditii nefavorabile, dar care poate putea mai mult … daca si ea reusea sa treaca peste anumite momente. Off … ce ciudata e viata uneori!
Ultimele zile au fost destul de incarcate cu atat mai mult cu cat s-au intamplat atat de multe intr-un interval atat scurt si poate fiecare are o limita pana la care poate lupta sa devina constructiv. Aveam, personal, o dilema vis-a-vis de trecut si de modalitatea in care am reusit sa inteleg sa sprijin educational si sa protejez cu orice pret sportivii la care am tinut mai mult decat la doar niste sportivi. “Chiar daca ati fost asa restrictiv … mi-ati facut mult mai bine”, “Daca nu erati dv nu eram niciodata ordonata” … astfel chiar daca am fost perceput ca si ciudat in anumite momente stiu in adancul inimii ca am procedat bine. Cei ce au simtit pe propria piele atunci pot sti ca au fost mai mult decat sportivi pentru un … coach.
Iti multumesc si eu Oana!
Winds of change si totul capata accent upgrade …
Daca voi putea 🙂
Cu drag,
Dis de dimineata insa … conglomeratul de caramizi, vamesi, legi internationale, agentii de voiaj, calatori, avioane, masinute, taxi-uri aveau sa constituie un episod afectiv extrem de puternic ce si-a imprimat adanc amprenta in softul si asa schilodit.
Oana Oprea, un “pitic” rebel ce va ramane asa indiferent de ceea ce timpul va aduce, a plecat intr-un final spre colegiul american ales cu ceva timp in urma pentru a isi urma drumul ales in viata. Nimic deosebit cu atat mai mult cu cat in anumite momente am incercat sa sprijin aceasta initiativa cu mijloacele avute la dispozitie, dar parca totul l-as fi sters cu buretele in acele secunde. Greutatea afectiva aferenta fiecarei secunde petrecute in aeroport raman momente … atat de greu de uitat.
“Va multumesc” si totul s-a terminat in secunda in care zborul de Frankfurt avea sa isi anunte decolarea. Atatea momente avea sa isi gaseasca sfarsitul in fata unei linii galbene. Atatea minute petrecute impreuna in ultimii ani aveau sa fie infiletate scurt si predate trecutului impasibil. Extrem de simplu am acceptat ca timpul sa isi faca jocul si sa termine ceea ce incepea la intrarea terenului unu de la Olimpia cu aproape patru ani in urma. Dar oare ce poti face? Cred ca nimic …
Trecutul ramane asa cum a fost, cu bune si cu rele ….
Zambesc cand ma gandesc ca in urma cu ceva zile m-am intalnit cu ea si timp de cateva ore am vorbit … atat de multe. Tenis, turnee, baieti, certuri, rezultate, alergat dupa trenuri, discutii … Ea ma intreba cum a fost, eu ii spuneam impasibil ce credeam. Ea ma intreba cum va fi, eu ii raspundeam la fel. Si tot asa … pana cand s-a facut tarziu si am constat ca nu e de bine … totul are si un sfarsit. Pentru cateva zeci de secunde tacerea a fost atat … taioasa. “In iulie ma primiti la antrenament?” … si totul a fost spart. “Daaa!!!”
Un copil minunat ce a reusit sa isi impuna punctul de vedere atunci cand a avut unul, un sportiv ce a luptat impotriva atator conditii nefavorabile, dar care poate putea mai mult … daca si ea reusea sa treaca peste anumite momente. Off … ce ciudata e viata uneori!
Ultimele zile au fost destul de incarcate cu atat mai mult cu cat s-au intamplat atat de multe intr-un interval atat scurt si poate fiecare are o limita pana la care poate lupta sa devina constructiv. Aveam, personal, o dilema vis-a-vis de trecut si de modalitatea in care am reusit sa inteleg sa sprijin educational si sa protejez cu orice pret sportivii la care am tinut mai mult decat la doar niste sportivi. “Chiar daca ati fost asa restrictiv … mi-ati facut mult mai bine”, “Daca nu erati dv nu eram niciodata ordonata” … astfel chiar daca am fost perceput ca si ciudat in anumite momente stiu in adancul inimii ca am procedat bine. Cei ce au simtit pe propria piele atunci pot sti ca au fost mai mult decat sportivi pentru un … coach.
Iti multumesc si eu Oana!
Winds of change si totul capata accent upgrade …
Daca voi putea 🙂
Cu drag,