In constructia unui jucator de tenis sunt pasi si pasi, situatii si situatii. Unul din momentele cheie il constituie declicul jucatorului in a decide daca tenisul devine un mod de viata sau ramane o alternativa a activitatilor dorite/impuse.
Dilema e: implicarea in fenomen se si dobandeste ?
Cu drag
Doua aspecte importante, amandoua de metodica.
Primul lucru pe care il invata un copil la tenis este “split step”-ul sau asa ar fi oportun sa se intample. In practica, copilul il descopera singur la foarte mult timp dupa prima experienta, constientizand destul de putin ceea ce este cu el – denumire, rol, aplicabilitate.
Al doilea aspect: “retrage racheta la spate” conduce la tipare motorii ineficiente. Mult mai benefic este sa “rotesti trunchiul”. Si sa nu omiti sa spui copilului ca picioarele fac o usoara flexie in momentul rotirii trunchiului.
Pentru noi, antrenorii. In speranta reducerii erorilor in procesul de predare a tenisului catre ei, copii.
Pentru o tranzitie la statutul de jucator, un copil va juca sub stresul punctelor inca de la prima minge, cu un partener, cu doi, cu trei, cu cat mai multi, indiferent cum joaca el sau celalalt partener din fata lui. Parintii si mai ales antrenorii copiilor ce aleg sa ii dezvolte abilitatile in zona “jucatorului de antrenament” prin numar de repetari ridicat la varste mici, vezi antrenamentul individual aparut mult prea devreme, vor simti ca au limitat abilitatile “jucatorului de competitie”. Repetarile sunt necesare in procesul de invatare-consolidare-perfectionare … nu ii gestionam volumul si intensitatea, insa si din pacate, in relatie cu varsta si procesul de dezvoltare pe termen lung.
Pentru ei, jucatorii.
Cu drag
… Mihaela Buzarnescu ar avea un antrenor ca al Simonei Halep ? Dupa victoria de la San Jose, printre mesajele si informatiile diverse erupte in mediul online, mi-a atras atentia intrebarea enuntata.
Mihaela a ajuns la acest nivel prin prisma suportului tehnic al tatalui ei, in ultima perioada de timp si prin suportul unui antrenor, ceea ce este real (ma refer la suportul oferit ca si antrenor si nu un alt tip de suport). Inainte de ascensiunea Mihaelei, tocmai faptul ca de-a lungul carierei Mihaela nu a lucrat cu altcineva decat tatal ei a fost indicat ca unul dintre motivele pentru care potentialul ei nu fusese fructificat in sensul ca, poate, in anumite momente, altcineva cu experienta ar fi putut sa produca cateva declick-uri.
Revenind, sunt pareri avizate care argumenteaza faptul ca jucatoare precum Mihaela, Sorana (doar doua exemple) au avut si ar avea un potential ridicat fata de cel al Simonei, insa diferenta a facut-o si o face un antrenor cu o alta mentalitate decat cea a noastra. Interesanta speta.
Cu drag
Jucatorii cu mai multa experienta cauta jucatori cu (minimum) la fel de multa experienta pentru a face antrenamente “reusite”. In fiecare zi observ ceea ce inseamna termenul “reusit” pentru fiecare jucator si in proportie ridicata este diferit fata de acelasi termen folosit in si dupa meciurile oficiale. Pentru ca aceiasi jucatori primesc prin tragere la sorti jucatori cu +,- acelasi nivel de experienta.
Jucatorii de competitie devin mofturosi, in timp ce jucatorii de club raman la fel de deschisi. Este o realitate neschimbata de timp, parinti si in special antrenori. Jucatorii sunt ultimii care aleg, ei sunt primii care pun in practica ce aleg ceilalti. Ce si cum in practica, aici e interesant.
Pentru mine, nivelul de joc al unui jucator este validat atunci cand joaca cu un adversar cu mai putina experienta. Si in antrenament, jucatorii primesc un partener ales de antrenor. Si in meci, jucatorii primesc un adversar ales de o tragere la sorti. Conteaza cu cine joci, o spunem cu totii. Ce conteaza insa mai mult, omitem de aproape fiecare data.
In special in procesul de dezvoltare al jucatorilor tineri, nu este important stimulul in sine, ci recunoasterea lui, ceea ce poti face in conditiile date in timp real, cum poti pune in practica in timp real si ce ai inteles din experienta. Stimulul in sine si rezultatul sunt irelevante pentru ca ele se vor modifica de fiecare data.
Pentru orice crestere in joc este nevoie de stimuli cat mai variati si de antrenori iscusiti. Si de parinti care pricep, nu numai ordona.
Toate cele bune, cu drag
… in tenis, in Romania, e simplu. Incepi dupa varsta de 16 ani.
Pentru mine e validata ipoteza de lucru, desi in momentul in care totusi intri in sistemul competitional national, ca jucator de 16 ani, primesti o atitudine nepotrivita de la tot ce misca: jucatorul advers(i), antrenorul lui/lor, parintele lui/lor, arbitrul turneului, organizatorul turneului etc. Adica acei ce au inceput tenisul mult mai devreme ca tine si au inteles din el exact ceea ce pun in practica la varsta junioratului.
Atentie, nu am spus ca incepand tenisul la varsta de 16 ani e potrivit ca si solutie pentru un proces de dezvoltare corespunzator. Numai ca te scuteste de putoarea emanata din combinatia unui inceput potrivit intr-un sistem defect. Imi pare rau, dar am obosit sa asist la chinuielile copiilor din impulsuri externe pe care ei nu le pot controla.
Ca sa joci tenis iti trebuie o racheta, o minge, niste linii, un fileu, (unul sau mai multi) adversari si un sistem de scor. Sa il joci mai bine ai nevoie de atitudine si “picioare”. Sa il joci si mai bine ai nevoie de exercitiu si implicare. De aici, lucrurile se mai complica.
Pentru cine doreste rezultate pana la 16 ani, va primi exact inversul dupa varsta de 16 ani (la nivel de masa de jucatori).
Sa incepi mai devreme si sa sadesti atitudine, e o utopie. Cum spune un coleg antrenor de-al meu, e o decizie de luat in baza careia construim viitorul. Noi insa alegem rezultatele cat mai devreme si culegem exceptii la nivel de masa mai tarziu.
In Romania, nimic nu e simplu cand trebuie. Devine simplu cand nu prea mai poti face multe – dupa 16 ani incepi sa intelegi ca ai nevoie de atitudine ca sa mergi mai departe si nu intelegi de ce nu se poate.
Cu drag