In ultimele luni evenimentele petrecute au intregit, poate in mod normal, vagaunile goale ale experientei de viata ce ar trebui acumulate intr-un calup de timp intins pe ani distanta asa cum soarta ti-a fost scrisa. Bune, rele, ciudate, intortocheate … au fost binevenite, dar parca totusi prea multe. Destul de greu de adunat si pus cap la cap pe fiecare, de decodat ulterior si transformat in vlaga constructiva, dar pe nepusa masa vine SI vremea in care intr-un fel sau altul concluzionezi cat poti ceea ce ai reusit sa scoti din procesul amintit.
“Vanzatorul de vise” este un personaj la moda atata timp cat informatia este stoarsa cu rapiditate intr-un singur sens si poate asta asa si ar trebui sa fie atata timp cat “visele” sunt intretinute de catre “finantatorii de vise”, iar fisa postului include comercializarea tenisului in vederea obtinerii profitului scontat de pe urma lui oricare ar fi acela. Oare doar numai despre asta este vorba? Poate dvoastra stiti mai bine. Si punct … nu mai e cazul sa deviez filosofic de la ceea ce vreau sa scriu si mai ales sa gafez impardonabil dand si nume ca si atasament la intamplari.
Tot catrafusul asta confuz de ciudatenii ivite a avut parca un ecou ce a napadit intr-un efort de terminare a sirului intamplarilor intr-un loc in care timpul parca sta pe loc dandu-ti optiunea sa alegi intre a lupta sau a ceda. Intr-o zi de duminca, mai precis 17 august, am dat curs invitatiei unuia dintre cei au finantat visul, dar de pe urma caruia relatia umana infiripata a contat in plus fata de output-ul inregistrat intr-un singur sens la un moment dat si anume de a escalada la propriu unul dintre intortocheatii colosi rutieri ai tarii: Transfagarasanul. Si nu oricum, ci pe bicicleta !!! Teoretic cel putin si practic dupa cum veti vedea in continuare pentru unii, pentru mine … mai putin.
Gazda: Dl Marian Zgondea. Complice: Dl Victor, cumnatul dansului. Participant: hop si eu, coach.
Astfel s-a format ad hoc o echipa de temerari ce dis de dimineata s-au intalnit la adresa stabilita si au rezolvat rapid primele sarcini: bicicletele, caschetele si cam tot ce se putea colectiona repejor si au fost urcate in mijlocul de transport numarul unu, un Ford Transit alb, caci cel de al doilea a fost o motocicleta proprietate personala condusa cu destula pricepere de dl Victor. Cum dorinta dumnealor pe toata durata maratonului excursionistic a fost renuntarea urgenta la apelativul Dl., lucru nereusit de altfel in nici un moment, am decis ca in acest remember excursionist sa o fac, astfel ca vor disparea diplomatiile.
Ordonati si cu tel bine definit am dat goana pe autostrada Bucuresti-Pitesti cu oprire la OMV-ul de la km 41, apoi tranzit prin Curtea de Arges, Barajul Vidraru si first stop la Cabana Capra situata un pic mai sus decat inceputul incolacelii montane numite si Transfagarasan, cam la altitudinea de 1850 ( sau mai mult ) de metri.
O scurta sedinta de dezamortire a fost inceputa, mai ales pentru Victor care a rezistat eroic gropilor abundente implantate migalos in asfaltul mioritic pe toata distanta de la Curtea de Arges si pana la Cabana Capra si apoi o revizie necesara a echipamentului dublata de aducerea la cunostinta a normelor de securitate in trafic si securitate personala predate minutios de Marian ne-au adus la momentul adevarului: urcusul.
Tot catrafusul asta confuz de ciudatenii ivite a avut parca un ecou ce a napadit intr-un efort de terminare a sirului intamplarilor intr-un loc in care timpul parca sta pe loc dandu-ti optiunea sa alegi intre a lupta sau a ceda. Intr-o zi de duminca, mai precis 17 august, am dat curs invitatiei unuia dintre cei au finantat visul, dar de pe urma caruia relatia umana infiripata a contat in plus fata de output-ul inregistrat intr-un singur sens la un moment dat si anume de a escalada la propriu unul dintre intortocheatii colosi rutieri ai tarii: Transfagarasanul. Si nu oricum, ci pe bicicleta !!! Teoretic cel putin si practic dupa cum veti vedea in continuare pentru unii, pentru mine … mai putin.
Gazda: Dl Marian Zgondea. Complice: Dl Victor, cumnatul dansului. Participant: hop si eu, coach.
Astfel s-a format ad hoc o echipa de temerari ce dis de dimineata s-au intalnit la adresa stabilita si au rezolvat rapid primele sarcini: bicicletele, caschetele si cam tot ce se putea colectiona repejor si au fost urcate in mijlocul de transport numarul unu, un Ford Transit alb, caci cel de al doilea a fost o motocicleta proprietate personala condusa cu destula pricepere de dl Victor. Cum dorinta dumnealor pe toata durata maratonului excursionistic a fost renuntarea urgenta la apelativul Dl., lucru nereusit de altfel in nici un moment, am decis ca in acest remember excursionist sa o fac, astfel ca vor disparea diplomatiile.
Ordonati si cu tel bine definit am dat goana pe autostrada Bucuresti-Pitesti cu oprire la OMV-ul de la km 41, apoi tranzit prin Curtea de Arges, Barajul Vidraru si first stop la Cabana Capra situata un pic mai sus decat inceputul incolacelii montane numite si Transfagarasan, cam la altitudinea de 1850 ( sau mai mult ) de metri.
O scurta sedinta de dezamortire a fost inceputa, mai ales pentru Victor care a rezistat eroic gropilor abundente implantate migalos in asfaltul mioritic pe toata distanta de la Curtea de Arges si pana la Cabana Capra si apoi o revizie necesara a echipamentului dublata de aducerea la cunostinta a normelor de securitate in trafic si securitate personala predate minutios de Marian ne-au adus la momentul adevarului: urcusul.
Urmatoarele zeci de minute ce au urmat pot fi redate migalos doar prin secevente vizuale de o raritate incredibila si spun asta deoarece eu personal am avut si timpul sa mai arunc un ochi in stanga si in dreapta in pauzele lungi si dese ce au intervenit oarecum obligatoriu in cursa mea. Trebuie sa remarc ca Marian a reusit sa urce pe bicicleta tot drumul, iar Victor a mai mers si pe jos … oricum infinit de putin fata de mine care a cam lalait-o mai mult … pe jos. Ma mandresc insa in fata dvoastra si spun ca intr-un final am fost cu bicicleta, dar recunosc ca am impins la ea destul de mult. Astea fiind zise, felicit concurentii in ordinea sosirii si pe mine ca am participat, nu? Si va invit sa aruncati cu privirea pe ceva poze:
Si ceva natura totusi :
Minunata aventura avea sa isi gaseasca finalul primei etape undeva in punctul maxim al Transfagarasanului si anume platoul ce ascunde Balea Lac, nu inainte de a parcurge un tunel lung de 800 de metri unde bezna combinata cu frigul taios m-au cam trezit serios la realitate, nu de alta dar ramasesem in coada echipei pentru ca doar doi dintre noi aveam beculete reflectorizante la biciclete si astfel al treilea a trebuit sa stea la mijloc. Odata ajunsi am decis sa mancam ceva, dar … Romanie draga, pacat de ca esti locuita de oameni. Peisajele vazute mai sus au suportat si o alta fateta a realitatii existente: gunoiul omniprezent, degradarea naturii si plouarea fonica cu manele, lucruri ce sunt adanc inradacinate, se pare, in cultura si mentalitatea noastra. Agitatia de la Balea Lac a lasat o urma de dezamagire pentru noi numiti si turisti ce cautam liniste si imi exprim sincer parerea de rau ca este aproape imposibil sa cred ca nu putem schimba ceva din modalitatea de a respecta natura.
Stanga imprejur si returul avea sa inceapa lin prin acelasi tunel strapuns in sens invers, tunel cicatrizat de claxoanele infernale ale baietasilor amerindieni calare pe rablele motorizate intr-un loc in care un simplu desen afisat la intrare semnifica simplu: Claxonatul Interzis. Splendoarea sarpelui gigantic avea sa fie creionata inaintea noastra si ultima etapa isi deschidea portile. 50 km la ora prinsi pe culmile muntelui, frane, curbe au fost succesiuni de trairi ce au descarcat placere, teama, bucurie, adrenalina … intr-un cuvant, o stare de bine. Aerul rece si curat a umplut plamanii schiloditi de pulberea otravitoare a betonului bucurestean si parca, totul, privit acum de jos din punctul de unde cu ceva timp in urma parea atat de trufas devenise … atat de mic. Nimic nu este imposibil atata timp cat mintea umana depaseste barierele fizice. Frumos, atat de frumos !
In drumul spre casa am oprit sa vizitam o cetate, de data asta doar eu si Marian, Victor preferand sa isi continue drumul spre casa cu motocicleta. Cetatea Poenari avea sa devina urmatorul obiectiv, o cetate ce privita de jos parea ca putea fi atinsa cu mana. 1480 de scari, 15-20 de minute de urcat in zig-zag alert aveau insa sa demonstreze contrariul, dar totul a meritat, desi odata ajunsi inapoi la masina picioarele tremurau vizibil. Istoria spune ca turnul principal a fost construit de cavalerii teutoni, ulterior Vlad Tepes reusind sa finalizeze constructia cu ajutorul boierilor ce il tradasere care in schimbul vietii au fost obligati sa construiasca aceasta cetate. Peisaje de asemenea fantastice au fost inglobate de ochiul flamand al turistului cautator de nou … dar totul avea sa aiba si un sfarsit.
In drumul spre casa am oprit sa vizitam o cetate, de data asta doar eu si Marian, Victor preferand sa isi continue drumul spre casa cu motocicleta. Cetatea Poenari avea sa devina urmatorul obiectiv, o cetate ce privita de jos parea ca putea fi atinsa cu mana. 1480 de scari, 15-20 de minute de urcat in zig-zag alert aveau insa sa demonstreze contrariul, dar totul a meritat, desi odata ajunsi inapoi la masina picioarele tremurau vizibil. Istoria spune ca turnul principal a fost construit de cavalerii teutoni, ulterior Vlad Tepes reusind sa finalizeze constructia cu ajutorul boierilor ce il tradasere care in schimbul vietii au fost obligati sa construiasca aceasta cetate. Peisaje de asemenea fantastice au fost inglobate de ochiul flamand al turistului cautator de nou … dar totul avea sa aiba si un sfarsit.
Natura si frumusetile ei te invata, daca ai puterea si rabdarea sa asculti, ca valorile sunt altele. Sau macar pot exista si alte valori. Daca vrei.
A urca cu bicicleta sau pe jos este fara doar si poate mai greu decat a da frau liber cailor putere si imbiati de muzica care mai de care, dar nimic nu suporta comparatie. As incerca sa schimb mentalitatea celor din jur, dar mai mult de atat nu pot face.
A face un gratar si arunca resturile pe unde apuci, a merge cu masina si a arunca mizeria in plina natura, a da drumul la muzica in oaze de liniste, a strica constient tot ceea ce reprezinta valoare si istorie … ei bine, asta e ceea ce suntem ca natie.
Privit de jos Transfagarasanul este catalogat urias. Privit de sus pare o jucarie. L-am urcat cu greu. Si l-am cobarat atat de usor. Cand am plecat am spus ca va fi greu. Cand m-am intors imi doream sa nu se sfarsit. O ultima privire spre varf si deja totul era istorie. Frumos.
Muncesti o viata de om si ajungi sus acolo unde ti-ai propus. Si constati ca e timpul sa cobori. De cele mai multe ori impins de ceilalti. Uneori de nevoie. Rar insa ca asa e decizia ta.
A meritat toata munca? Nu stiu cum e pentru altii, dar pentru mine ce am decis sa cobor constient … totul a meritat. Zeci de minute de munca asiduua … pentru cateva minute de glorie.
Am inceput articolul cu trecutul. Am continuat cu una din realizarile vietii. Si am terminat cu invataminte.
PS: acest post a fost inceput vineri 22 august, dar terminat in dimineata zilei de 26 august.
A urca cu bicicleta sau pe jos este fara doar si poate mai greu decat a da frau liber cailor putere si imbiati de muzica care mai de care, dar nimic nu suporta comparatie. As incerca sa schimb mentalitatea celor din jur, dar mai mult de atat nu pot face.
A face un gratar si arunca resturile pe unde apuci, a merge cu masina si a arunca mizeria in plina natura, a da drumul la muzica in oaze de liniste, a strica constient tot ceea ce reprezinta valoare si istorie … ei bine, asta e ceea ce suntem ca natie.
Privit de jos Transfagarasanul este catalogat urias. Privit de sus pare o jucarie. L-am urcat cu greu. Si l-am cobarat atat de usor. Cand am plecat am spus ca va fi greu. Cand m-am intors imi doream sa nu se sfarsit. O ultima privire spre varf si deja totul era istorie. Frumos.
Muncesti o viata de om si ajungi sus acolo unde ti-ai propus. Si constati ca e timpul sa cobori. De cele mai multe ori impins de ceilalti. Uneori de nevoie. Rar insa ca asa e decizia ta.
A meritat toata munca? Nu stiu cum e pentru altii, dar pentru mine ce am decis sa cobor constient … totul a meritat. Zeci de minute de munca asiduua … pentru cateva minute de glorie.
Am inceput articolul cu trecutul. Am continuat cu una din realizarile vietii. Si am terminat cu invataminte.
PS: acest post a fost inceput vineri 22 august, dar terminat in dimineata zilei de 26 august.
One reply on “Transfagarasanul”
nu cred ca ati facut asa ceva:)))))))))))))))))))))
data viitoare poate ma luati si pe mine daca puteti 😀
Va salut si abia astept sa va intalnesc