E simpla si din ce in ce si mai simpla in zilele noastre in care refugiul tancului de taran este capitalismul urban si claxoanele zgomotoase ale urbei pline de viata. Cine are bunici si mai da cate o fuga pe taramuri uitate de Dzeu ii ies in cale atat de multe necunoscute la care asisti si te uiti dupa de parca nu iti vine a crede ca ele se petrec. In timp real, in fata ochilor proprii, palpabil de simplu, de adevarat.
Pustiul de taran crescut in picioarele goale, cel ce alearga pe coclaurile satului dupa vitele si animalele lasate slobode sa smulga iarba plina de roua diminetii, cel ce mananca si azi o coaja de paine si bea o cana de lapte dublate de un fruct cules in fuga de printr-un copac al satului, cel ce invata adunarea si umanismul printre randuri intr-o sala de clasa la gramada cu semenii de varste diferite, cel ce saluta pe toata lumea cu “saru’mana” si fuge repede la o hora incinsa in mijlocul drumului la o sarbatoare declarata sau nu, cel ce raceste de frig si se trateaza cu foaie de varza si nu medicamente minune, cel ce lupta cu viata muncind terenul lasat de strabuni ca si datorie de platit prezentului … el reprezinta viata la tara. Departe de luptele politice, de nebunia strazilor pline de sindicalisti, departe de emisiunile televizate si cotatiile euro-dolar, departe de ceea ce noi desteptii urbani cuantificam civilizatie … se afla un monument, o valoare inestimabila: taranul roman.
Inca exista, inca e acolo, desi pe zi ce trece cineva se incapataneaza sa schimbe asta. De acolo de unde am vazut eu acum ceva zile viata la tara pot spune ca toate au ramas pe loc asa cum le cunosteam de mic copil, doar oamenii s-au schimbat, unii au murit, unii nu mai au mult, unii au plecat. Si asta doare. Sa vezi seara luminile palide ale stalpilor de iluminat ca domina pustietatea cand in trecut glasurile pustimii acopereau croncanitul pasarilor, grohaitul porcilor, murgitul vacilor, behaitul oilor, cotcodacul gainilor … unde esti tu sat roman?
Cu drag,
Pustiul de taran crescut in picioarele goale, cel ce alearga pe coclaurile satului dupa vitele si animalele lasate slobode sa smulga iarba plina de roua diminetii, cel ce mananca si azi o coaja de paine si bea o cana de lapte dublate de un fruct cules in fuga de printr-un copac al satului, cel ce invata adunarea si umanismul printre randuri intr-o sala de clasa la gramada cu semenii de varste diferite, cel ce saluta pe toata lumea cu “saru’mana” si fuge repede la o hora incinsa in mijlocul drumului la o sarbatoare declarata sau nu, cel ce raceste de frig si se trateaza cu foaie de varza si nu medicamente minune, cel ce lupta cu viata muncind terenul lasat de strabuni ca si datorie de platit prezentului … el reprezinta viata la tara. Departe de luptele politice, de nebunia strazilor pline de sindicalisti, departe de emisiunile televizate si cotatiile euro-dolar, departe de ceea ce noi desteptii urbani cuantificam civilizatie … se afla un monument, o valoare inestimabila: taranul roman.
Inca exista, inca e acolo, desi pe zi ce trece cineva se incapataneaza sa schimbe asta. De acolo de unde am vazut eu acum ceva zile viata la tara pot spune ca toate au ramas pe loc asa cum le cunosteam de mic copil, doar oamenii s-au schimbat, unii au murit, unii nu mai au mult, unii au plecat. Si asta doare. Sa vezi seara luminile palide ale stalpilor de iluminat ca domina pustietatea cand in trecut glasurile pustimii acopereau croncanitul pasarilor, grohaitul porcilor, murgitul vacilor, behaitul oilor, cotcodacul gainilor … unde esti tu sat roman?
Cu drag,