Aproape ‘on time’ cu acest articol fata de ceea ce speram in Helsinki. Nici pe departe ma contrazice ecoul camerei din care scriu. Si totusi, am revenit.
Am constatat in ultimii ani un aspect pe care conferinta de la Helsinki a avut puterea sa il puncteze radical de simplu: parintele a preluat fraiele a tot ceea ce inseamna tenis. Pentru restul, acesta s-a transformat in ‘business’. Organizatorii de competitii, patronii de cluburi, antrenorii, preparatorii fizici, arbitrii etc … trateaza fiecare copil ca si o piesa lipsa dintr-un spectacol barbar menit sa produca castig, nicidecum progres. In cazul de fata, progres uman.
Inacceptabil devine pasivitatea lor. Asa cum procedeaza, degradeaza constant jocul de tenis asa cum a luat el nastere si a supravietuit, lasand la intamplare esenta. Aici intervin parintii. Ei dau un sens spectacolului si incep sa il intretina cu bani grei intr-o directie necunoscuta lor inca, dar cu sens. Pentru ei. Accepta unanim ideea ca si altii au reusit dupa aceasta formula si incep sa investeasca si timp, mult timp. Dupa o bucata buna de vreme constata ca au fost implicate si energii, tot ale lor. O fac pentru ca majoriatatea spera; omit insa ca putini au si reusit asa si probabil procentul va ramane acelasi si pe viitor.
Nu sunt prezicator, insa imi pot da cu parerea. Nu ii blamez si ii inteleg in totalitate cand privesc scopul in sine. Imi schimb parerea cand constat realitatea.
Ne pasa prea mult de propria pravalie si mai putin de jucatori, o realitate ce nu se spune, insa se practica intr-un procent cutremurator de catre cei ce predau tenisul, in toate formele cunoscute. Se aspira banul parintelui in schimbul unui compromis deloc productiv, acceptandu-se postura parintelui care dicteaza, iar restul isi vad de treaba. Ca si parintele o cere sau se complace, este o cu totul alta poveste.
Tenisul nu mai este un joc, el a devenit o afacere personala in care important este numarul zerourilor. Si punct.
Nu generalizez. E insa o realitate ca din 233 de cluburi afiliate numai 115 antrenori isi platesc taxa si din acestia + restul, marea majoritatea refuza sa aduca copii in competitii. Nu stiu unde sunt restul sau daca ar fi normal ca macar fiecare club sa aiba un antrenor cu forme legale, insa constat ca numarul antrenorilor prezenti in competitie nu mai este demult un calcul matematic. In schimb, gasesti parintii la fiecare gard unde se joaca pe puncte. Si ma opresc aici.
Au mai ramas inca si oameni de tenis. Ii recunosti prin felul in care inteleg ca deasupra tuturor problemelor de fond exista si sportivii. Pentru ei, tenisul ramane un joc. Si tot pentru ei, merita macar sa scriu.
Cu drag,
One reply on “Tenisul, un joc”
Mai exista antrenori care au “coloana vertebrala”, care merg la antrenament sau la meci si nu la “servici”, care invata mereu si se perfectioneaza, care isi organizeaza timpul liber in functie de antrenamente si turnee, care plang si zambesc alaturi de sportivi, care transpira cu ei pe teren, care asculta fiecare sportiv in parte, care isi cara zi de zi geanta la antrenament si nu racheta la subrat, care cand intra pe teren uita de toate problemele si care ……… au lacrimat dupa don’ Balasa.
Mai exista “Nebuni”!
Salut Coach!