Este una dintre solutiile viabile spre care ne putem indrepta gandurile si energiile pentru a putea avea masa de jucatori in tenis: clasa de mijloc a societatii. Mai corect spus, accesibilitatea marii majoritati pentru practicarea unui sport elitist ce inca de la origini a fost harazit pentru cei putini.
Inainte de toate, cineva sa infiinteze clasa de mijloc!
In ultimii ani se observa ca migratia copilului nu se mai realizeaza de la un sport catre altul ci dinspre sport spre alte activitati cotidiene. Cu alte cuvinte, din potentialul uman sportul si-a atras din ce in ce mai putini practicanti si din putinul ramas fiecare disciplina sportiva a cules cat a putut. Mai nimic daca la fiecare 4 ani ne raportam la medalii olimpice la care aspira in realitate cei mai buni din cei ce au supravietuit celor putini.
Asta e si realitatea. Putini fac sport.
Nu trebuie privita cu dispret aceasta situatie intrucat nu suntem singurii, din contra, facem parte din cei multi ce privesc miscarea ca pe o alternativa la un regim sedentar in care a fi confortabil inseamna inactivitate musculara. Putem privi totul asa cum este, nu e nevoie sa ne mintim singuri.
Reiventati maidanul!
Orele de educatie fizica introduse in scoala le sustin si in acelasi timp le consider fara continuitate. S-a activat un palier important prin vointa politica, constatand impreuna ca mai departe s-a asternut o bariera sociala prin inaccesibilitatea copiilor la sport. Nu sunt bani ca sa iti cumperi echipament, nu sunt bani sa platesti orele de intruire, nu sunt bani sa incerci mai mult. Ne lipseste clasa de mijloc, chiar daca copii au inceput sa faca educatie fizica.
Sigur avem nevoie si de rabdare caci nimic nu se face peste noapte. Si sigur de inca un efort de vointa politica pentru a activa si cadrul organizat in care miscarea se pune in miscare dupa reguli.
Subit ma apuca nostalgia vremurilor apuse in care dezorganizarea si lipsa regulilor ne adunau pe toti in fata blocului fie pentru o miuta, fie pentru un ‘lapte gros’. Parca si acum ma furnica talpile roase de gaurile evidente ale adidasilor made in Romania, stergand din transpiratia de copil alergat de vreun paznic pentru simplul motiv ca sarisem gardul sa gust din strugurii paliti de soare. Nu stiu cum am supravietuit impreuna cu un intreg cartier, insa parca desi eram multi, era destul pentru toti – si timp, si bani, si viata de copil.
Suntem intr-un alt secol!
Iar asta o admit imediat numai prin simplul tastat la laptop. Nu as da timpul inapoi, insa noi toti cei ce am trait atunci e pacat sa uitam asa repede. Pentru ei, copii nostrii, nici povestile nu mai sunt de ascultat. Nu au timp de prostii.
Si revin la tenis. In articolul urmator.
Cu drag