Asta doresc copilasii … ii vezi cum o zbughesc din masina cu rachetica in mana si fug repede sa “joace tenis”, fie el cum o fi, dar numai tenis sa fie. Pe parcurs multi renunta, dar mai raman cativa, pe ici pe colo, dornici sa joace tenis ei si numai ei. Pana intr-un punct in care tenisul se joaca de nevoie si mai putin in voie. Dar asta e traseul, pana la urma, nu prea ai ce-i face.
Ma uitam in gol zilele astea la cei ce practica tenisul, la cei ce ii invata sa il joace, la parintii care dubleaza pas cu pas umbra feciorului indragostit de miscare. Ce frumos sa vezi acest peisaj acasa. Copilul rosu in obraji, antrenorul multumit, parintele bucuros. Ce frumos ar fi insa sa vad acest peisaj si departe de casa. Nu in antrenament, ci in competitie. Lucrurile se schimba si “joaca” se transforma subit, desi copilul ramane rosu in obraji. Mai putin antrenorul, cu mult mai putin parintele. Ei se transfigureaza.
Dispar repede schemele intortocheate si cunostintele beton ale antrenorului. Dispare repede sprijinul si caldura parintelui. Pentru ca ei nu mai vor sa lase copilul “sa se joace”. Ei vor ca copilul sa castige ceea ce joaca. Si asta este o noua etapa. Usoara la prima vedere, dar atat de anevoioasa totusi. Copilul ramane insa in lumea lui si joaca jocul asa cum ii vine, desi, treptat, incepe sa “uite” ceea ce simte. Face ce e invatat sa faca, nu are de ales, el e un executant. Doar fiecare investeste in el, nu?
Dupa ani si ani, copilul inca mai joaca tenis. E inca rosu in obraji, dar nu datorita vartejului jocului, ci datorita chinuielii de a gasi solutia la joc: sa castige. Intr-o zi se opreste vlaguit. Nu se mai intelege pe el, nu mai intelege ce face, astfel ca a incetat sa mai joace tenis. El, dar nu datorita lui. Dar nu mai conteaza, totul a fost.
Ma uitam zilele astea cum un pusti a raspuns instinctiv: “ma duc sa joc tenis!” … bravo, asa sa faci, dar stii ce te asteapta oare?
Numai bine,
Ma uitam in gol zilele astea la cei ce practica tenisul, la cei ce ii invata sa il joace, la parintii care dubleaza pas cu pas umbra feciorului indragostit de miscare. Ce frumos sa vezi acest peisaj acasa. Copilul rosu in obraji, antrenorul multumit, parintele bucuros. Ce frumos ar fi insa sa vad acest peisaj si departe de casa. Nu in antrenament, ci in competitie. Lucrurile se schimba si “joaca” se transforma subit, desi copilul ramane rosu in obraji. Mai putin antrenorul, cu mult mai putin parintele. Ei se transfigureaza.
Dispar repede schemele intortocheate si cunostintele beton ale antrenorului. Dispare repede sprijinul si caldura parintelui. Pentru ca ei nu mai vor sa lase copilul “sa se joace”. Ei vor ca copilul sa castige ceea ce joaca. Si asta este o noua etapa. Usoara la prima vedere, dar atat de anevoioasa totusi. Copilul ramane insa in lumea lui si joaca jocul asa cum ii vine, desi, treptat, incepe sa “uite” ceea ce simte. Face ce e invatat sa faca, nu are de ales, el e un executant. Doar fiecare investeste in el, nu?
Dupa ani si ani, copilul inca mai joaca tenis. E inca rosu in obraji, dar nu datorita vartejului jocului, ci datorita chinuielii de a gasi solutia la joc: sa castige. Intr-o zi se opreste vlaguit. Nu se mai intelege pe el, nu mai intelege ce face, astfel ca a incetat sa mai joace tenis. El, dar nu datorita lui. Dar nu mai conteaza, totul a fost.
Ma uitam zilele astea cum un pusti a raspuns instinctiv: “ma duc sa joc tenis!” … bravo, asa sa faci, dar stii ce te asteapta oare?
Numai bine,
2 replies on “Sa joc tenis!”
“Mai multe pe excelentul blog Coach’s corner..”
Chir asa, cine stie cine ar mai incepe , daca ar sti ce-l asteapta?Probabil asta e frumusetea acestor “drumuri” , ca nu stii de la inceput cum evolueaza lucrurile.Probabil ca parintii “nestapaniti” vor fi mai educati cand vor ajunge bunici.Eu incerc sa aplic tot mai repede ceea ce teoretic pare atat de clar si recunosc ca nu e intotdeauna usor.Citeam zilele acestea intr-un roman ceea ce stiu de mult(ca noi toti, de altfel)-ca nu poti fi fericit de unul singur, dar ca nu poti fi trist decat singur.Mi-am reamintit ca adesea am observat la suporterii romani(nu stiu de ce observatia se refera la ei!!) ca sunt extaziati de rezultatele sportivilor preferati atat timp cat obtin rezultate bune;, cum apare un insucces, se dezic de ei,ii blameaza si dispretuiesc.Uita foarte repede ca mai sunt ai lor , ca atunci e nevoie de sprijin si incurajare.La victorie se asociaza de la sine optimismul si entuziasmul tuturor.La infrangere…
Cred ca e de bine cand dupa infrangere alegi tot ce e bun si continui sa-ti faci antrenamentele zilnic cu alti jucatori(diferiti jucatori) si alergi pe stadion, pe covorul de iarba atat de pufos, iti faci constiincios pregatirea fizica si inca mai ai rezerve sa poti juca dupa 3 ore de meci.
Multumesc, coach, pentru “mingea la fileu”…
Mereu aproape, cu drag,yo, mam