Antrenoratul vazut de mine contine o suita de povesti. De tot felul. In marea lor majoritate, atrag prin informatii, uneori prin continut, insa in totalitate reprezinta o ecuatie in care rezultatul e clar exprimat. Si asteptat.
Parintii sunt singurii fara de care povestile nu ar avea loc. Si nici sens. Cum intri in contact cu ei faci loc unei lumi cu ramificatii multiple care iti capteaza rapid atentia, apoi, dupa caz, perioada urmatoare. Copilul din spatele sportivului reprezinta miezul ati spune toti, insa pentru mine inseamna mai mult intriga. Motivul. Cauza.
Cam asta e un rezumat al povestii lor. A parintilor care isi duc copii la tenis.
Imi plac povestile. Si cred ca cel mai placut mod de a progresa e sa le ascult si apoi sa le impartasesc. Experientele practice pot fi utile celor carora teoria le e litera de lege intrucat ca si parintele si fiecare dintre noi avem o poveste ce isi trage seva in mod unic si nimic din ceea ce e exprimat nu e si aplicabil la nivel de masa.
Asadar, atentie la plagiat. Din pacate, in tenis, poate costa chiar mult mai mult decat originalul.
Si eu am povestea mea. In fiecare zi adaug alte randuri si acum cand am revenit pe teren am resimtit libertatea timpului. Si bucuria copilului din mine.
Sigur, povestile raman povesti ce pot fi transmise de fiecare despre el insusi sau de fiecare despre fiecare. Pana in prezent nu am reusit decat sa fac diferenta dintre cele doua ipostaze: intr-una povestea e prea frumoasa ca sa fie adevarata si intr-alta povestea e prea urata ca sa fie spusa.
La modul general, imi plac povestile, parca am mai spus o data asta. Nu cele in care eroul e elogiat dupa moarte (deci, o a treia ipostaza), ci cele traite in timp real. Pentru restul, s-au inventat cartile si deja de foarte mult timp hartia ce nu suporta cerneala.
Cu drag