Ora trecuta de pranz, zi de weekend, luna torida de primavara.
Un pic mai devreme de momentul cand scriu un copil isi risipea energiile intr-un meci pe puncte numit si oficial, in timp ce parintele privea si arunca, cu glas tare, cate una vorba.
Am perceput rapid contrastul. Ce si cui sa spui mai intai?
Copilul a pierdut. Un meci, un cumul de puncte, o adunare de stari si situatii ce probabil le va mai intalni, poate chiar maine. El, parintele, era satisfacut de neputinta vazuta si in acelasi timp ofuscat nevoie mare de rezultat. Si, in fine, era in cautarea unui monolog aspru despre pierderea timpului pe un teren de tenis in care cel ce jucase semana cu propriul copil si nu prea.
Lucrurile se petrec repede cateodata.
Copilul a deschis usa, s-a indreptat in liniste catre banca albastra mancata de timp pe care parintele o folosise ca si scaun regal si si-a exprimat victoria:
“Ia prostule racheta si du-te pe teren si joaca. Sa iti spun si eu prostule stand la umbra”.
Bineinteles ca racheta a fost aruncata in directia parintelui si nu oferita.
La cateva minute dupa amandoi se iubeau ca o familie fericita, la marginea terenului, cel mai probabil pana la inceperea urmatorului meci cand lucrurile intrau in normalitate. E poate cel mai firesc si la indemana pentru parintii copiilor sa ofere rasplata prin dragostea parinteasca dupa ce ii imping la limita emotionala incat nu e noutate cand revad situatia cu mereu alte personaje principale.
Imi e ciuda. Nici nu pot mai mult si nici nu trebuie. As vrea sa schimb, insa ce poti face cand ei le stiu pe toate?
Cu drag