Optiuni, mereu optiuni

Undeva in primavara – vara lui 2003 tocmai terminasem cu brio ultimul an de facultate reusind si trecerea ultimului hop academic cu nota 9 si ceva. Aveam licenta in buzunare si urma sa aleg incotro, de ce nu un master care sa continue cumva ceea ce incepusem. Visam chiar prea departe sa ajung sa dau si doctoratul. Nu a fost sa fie mai mult sau acum cand ma gandesc ceea ce reusisem nu era putin deloc.

Intre timp, ca si pe intreg parcursul celor 4 ani de alergaturi continuue la cursurile si seminariile “facultatii de tumbe si sarituri” din Bucuresti, imi caram in spate geanta plina cu de toate in autobuzele liniei 104 de la un capat la altul – Eroilor cu Blvd Pierre de Coubertin, incercand sa ajung la antrenamentele cu sportivii planificate la Olimpia, baza Iancului. Nici nu stiu cum am reusit sa fac fata uzurii zilnice, insa parca atunci era mereu o provocare, pana si trezirile din somn de la cursuri imi nasteau o oarecare senzatie de bine.

Amandoua activitatile s-au imbinat destul de mult si bine in cazul meu incat reusisem sa imi duc la final tot ceea ce imi propusesem. Cu brio. Eram licentiat in ceea ce imi placea si mai mult in ceea ce incepusem inca de cand devenisem proaspat boboc – antrenor la tenis. Cum spunea unul din profii mei, antrenor la sportul ala de “bastani”.

Intr-unul din sfarsiturile de saptamana in care pana si soarele se bucura de libertate, a trebuit sa aleg.

Se anuntase cu zile bune inainte ca urma sa fie balul de absolvire desfasurat pe terenul din centrul facultatii, festivitate la care ma imaginam aruncand in sus palaria caraghioasa, asemeni filmelor americane. Am trait zile bune pregatindu-ma in fata oglinzii sau seara inainte de culcare incat totul devenise atent monitorizat, pana si faptul ca eram pregatit de un discurs. Eu in fata tuturor vorbind, o imagine la care “am lucrat” atat de mult … ce nostim mi se pare acum 🙂

In paralel, pregateam cativa sportivi pentru Campionatul National Individual de 14 ani unde aveam doi dintre baietii cei mai buni la aceea categorie de varsta, sportivi cu care lucrasem deja de peste un an de zile. A fost unul dintre primele turnee importante la care ca si antrenor speram la mai mult. Visam la o medalie, de ce nu chiar doua. Nu trecea zi fara sa imi imaginez la cum va fi scena finala in care Campionul National va rosti cele cateva cuvinte meritorii. La fel, era o imagine la care “muncisem” enorm de mult, cu mult mai mult decat aruncatul palariei.

Pentru a reusi uneori ai nevoie sa visezi, insa cand deja visezi pe doua planuri va trebui, candva, undeva, sa alegi doar unul.

Nu am bagat de seama ca in aceeasi saptamana cele doua lupte ale mele se suprapun. Nici nu aveau cum intrucat toata ziua eram la concurs, iar seara imi ramanea sa imi imaginez cum va fi cu aruncatul. Zilele au trecut ajungand intr-un moment in care, la aceeasi ora, in doua locatii diferite, visele mele deveneau realitate.

A trebuit sa aleg intre finala jucata de sportivii mei si aruncatul palariei. Am avut de ales intre ceva ce imi doream sa ating si ceva ce stiam ca nu il voi mai atinge aproape niciodata. Am avut de ales intre un vis ce se putea repeta si un vis de tipul “one time in a men’s life” … si am ales: primul Campion National ridicase trofeul undeva pe terenul numarul 9 al Centrului National de Tenis din Bucuresti.

Am privit mereu cu o oarecare tristete pozele de la balul de absolvire, insa nu regret alegerea facuta. As avea motive, dar nu si circumstante.

Vorbim de cele mai multe ori de destin atunci cand ne raportam la ceea ce am reusit in viata. Eu prefer sa aduc in discutie faptul ca mereu si mereu exista o optiune de care depinde o buna parte a ceea ce urmeaza. Nu se va putea sti niciodata “cum ar fi fost daca …”, insa ceea ce suntem este ceea ce am decis fiecare dintre noi.

Dedic aceste randuri unei sportive ce are de ales intr-un fel sau altul, precum si unui sportiv ce nu stie cum va fi ceea ce a ales.

Visati, macar atat. Visati!

Cu drag