Sarbatoarea altora merge la noi ca tuica, slanina si prazul pe necascate in ale ardeleanului organe, uitand, de exemplu, ca ceea ce avem si noi nu numai ca nu apreciem, dar si ignoram. Dar asta e o alta poveste, ce rost are… !?
Sa pastrez totusi atmosfera trendy de bucurie importata si ma gandeam ca la anul sa ma imbrac frumos in trening si cu racheta la subtioara sa purced pe nesimtite in ale muzicii ritmuri de noapte ridicand din umeri daca ditamai bodyguard-ul isi permite sa ma opreasca: “frate, nu e Halloween?”
Pai nu? Pe bune … Ce rost are sa ne mintim in fata noi si cu oglinda ca doar o singura zi raspunde dezmatului, cand tot ce ne inconjoara in toate celelalte 364 de zile ne face cu ochiul batut de soarta si ne indeamna la “no rules”?
Singurul care decide e cel ce sta la intrare. Conteaza ca are carte? Nu, doar ca are parte de ceea ce stiloul patat de judecata proprie isi pune amprenta.
“Eu sunt cel ce are dreptate, iar tu cap sec imbracat in trening plimba ursul, Halloween-ul e ceea ce spun eu ca e …”. Ma uit la el, simt cum imi plezneste un fel de vas de sange, incerc sa il contrazic, dar imi aduc aminte: el are dreptate, eu doar trebuie sa plimb ursul.
Cand e vorba de votul meu, sunt bun. Cand e vorba de taxe, vize si alte plati, sunt bun. Cand e vorba sa sprijin ce doreste el, sunt bun. Cand e vorba sa aduc rezultate, sunt bun. Cand e vorba sa vorbesc, eh, atunci, nu mai sunt bun. “Frate, chiar nu e Halloween azi?”
Spunem de sistem ca pute. Dar am inteles ca sistemul suntem noi. Oamenii.
Singura diferenta e ca unii au dreptul sa decida, iar altii stangul sa se supuna. Cand unu’ ca mine nu tace, lista neagra se deschide si bifeaza proscrisul. Nu e bai, caci la orice zi de Halloween fiecare isi alege rolul.
Da, eu sunt cel cu goarna. Si cu fluierul. Adica un antrenor. Ce nu intelegeti voi e ca treningul si racheta de la subtioara nu pot fi luate. Cel mult vanate.
Cu drag,