Este o intrebare normala ce capata accente agresive si destul de sacaitoare atunci cand sportul devine mai mult decat un joc pentru cel ce il practica. De ce?
1. scopul principal e sa castigi cu orice pret, nu insa si obligatoriu. Apare necesitatea admiterii ca cineva SI pierde, iar daca acela esti tu atunci nu este capat de drum, ci un pas inainte.
2. daca muncesc, atunci trebuie sa si castig. Pe jumatate e adevarat, cealalta jumatate revenindu-i celuilalt. E nevoie in acest moment de ocuparea a cat mai mult din felia celuilalt:
a) nu prin rugaciuni, ci prin munca. Cum am stabilit ca nu a munci e sucient, trebuie sa ne focalizam pe cum muncim;
b) capul sus cat timp joci. Important e sa joci cu armele tale contra armelor adversarului sau cu alte cuvinte sa il pacalesti cat mai repede pe adversar in asa fel incat el nu sa faca viceversa. Recunoasterea punctelor slabe ale adversarului nu este o arta, este un exercitiu de exersat practic. Atentie! Nu numai teoretic sau deloc.
3. cand sportul devine un joc pentru jucator? Upss … aproape mai niciodata. De aceea poate e bine sa jucam jocul si mai putin sa invatam sa castigam jocul atribuind diferitilor factori ponderi mai mici sau mai mari in ceea ce priveste rezultatul.
4. placerea de a juca liber contra stress-ului de a castiga obligatoriu este o balanta inechitabila a rezultatului. Placerea de a juca liber ar putea avea si valenta negativa in axarea in exces pe latura de invatare sau nepasare ( uneori ), dar este mai constructiva decat a intra sa castigi. Uneori nu esti pregatit, ce faci?
5. “copilul meu este cel mai bun!” Asa o spune si celalalt parinte/antrenor/club/federatie. Cine castiga? Cel ce nu are asteptari asa mari. Ce trebuie inteles ca aceste asteptari se transfera sau sunt atent culese de catre jucatori ce isi cresc anxietatea proportional cu asteptarile echipei din jur. “Daca pierd in primul tur?” … upsss! E bine insa ca obiectivele sa fie clar si mai sus stabilite decat potentialul jucatorului ( realistic insa ), orice scapare in acest sens fiind transpusa drastic in dezvoltarea sportivului.
6. joc bine sau joc rau la antrenament. Inseamna ca meciul va fi la fel. Proiectiile sportivilor sau ale echipei in viitor denatureaza extrem de mult ceea ce va fi, caci viitorul este singurul lucru incert. Ceea ce a fost nu mai ce schimba, ceea ce este incerc sa schimb, ceea ce va fi om vedea. Rabdare si incredere.
7. un jucator este slab la un capitol, deci nu are sanse sa castige daca nu e complet. Oare? Se inoculeaza de cele mai multe ori ca un aspect al jocului este mai slab in asa fel incat atunci cand intri in teren tremuri de frica ca nu cumva adversarul sa vada punctul slab. Nu mai bine e sa ii spui ca “atunci cand servesti este extraordinar” ( accelerand increderea ) decat “atunci cand lovesti cu revereul e naspa!” ( crescand frica )?
Ar fi mai multe, dar pentru a castiga e nevoie de mai multe. Cand vei castiga? Este o intrebare fara raspuns pentru ca viitorul nu il poti controla. Ai nevoie, dupa multe “cerinte” indeplinite si de putin noroc. ATENTIE insa: NOROCUL nu se cerseste, el se munceste si cand apare, TREBUIE sa profiti de el.
Ai ghinion la tragere de exemplu? Gandeste-te un pic: ce bulan are adversarul, nu? Deci, esti mai slab decat el din start sau dai drumul la munca? …
PS: … si probabil vei castiga. Sigur poti insa pierde. Capul sus, joaca si din cand in cand zambeste. Maine o i-ei de la capat!
Cu drag,
Categories
3 replies on “Cand castig?”
“Recunoasterea punctelor slabe ale adversarului nu este o arta, este un exercitiu de exersat practic. Atentie! Nu numai teoretic sau deloc.” Poti sa ne spui mai mult despre asta?
De foarte multe ori aud de la jucatori “nu mi-am dat seama …” ( dupa meci ) sau “nu pot juca” ( in timpul meciului ), amanunte infime ce de cele mai multe ori pot avea legatura cu cel din fata si mai putin cu propria persoana. Focusul excesiv pe propria evolutie duce la ignorarea unor aspecte importante si de cele mai multe ori “a juca bine” se traduce cu “a lovi EU mingea asa cum imi place sau simt ca imi place”, ceea ce e eronat – a observa slabaciunile adversarului si a juca acolo in asa fel incat el sa nu poata sa isi foloseasca armele e mai important intr-un meci decat confortul propriu in joc prin focus pe propriile arme. Se castiga extrem de multe meciuri jucand simplu “unde trebuie” si mai putin bine cum vrea jucatorul.
Bun, cum exersam?
In primul rand in antrenament – jocul cu diferiti parteneri. Accent pe recunoasterea stilului de joc advers (1), adaptarea propriului stil de joc la situatia de fapt (2) si impunerea armelor tari prorpii (3).
Apoi, sesiuni de antrenamente in care se executa diferite sarcini cu accente pe ceea ce s-a observat in meciurile de pregatire din antrenamente cu diferiti adversari. Aici trebuie notat ca e bine sa existe discutii teoretice care sa clarifice anumite amanunte strategice, efectuate dupa antrenamentele cu adversari variati si stabilite apoi obiective de urmat la proximele ocazii.
Eliminarea teoriei cu caracter practic DORIT in antrenamente executate in exces INDIVIDUAL, antrenor-sportiv. Se munceste pe situatii ipotetice, lucruri extrem de incomfortabile pentru un jucator ce nu prea poate sa se imagineze in situatiile pe care antrenorul le tot invoca. Mai indicat ar fi un adversar pe care se poate analiza obiectiv.
Discutiile in antrenamente in care se implica jucatorul prin intrebari retorice si NU prin executarea ordinelor stabilite de antrenor/parinte. Aici e o mare greseala, caci antrenorul spune efectiv solutia la problema in timp ce sportivul nu face altceva decat sa duca la indeplinire ceea ce tocmai a auzit, netrecand prin filtrul logic ceea ce se intampla. Aici e cam ca la scoala cand esti ascultat, nu ai solutii si cineva iti sufla: treci examenul, dar ai uitat imediat.
NU MAI VORBITI IN TIMPUL MECIULUI la greu cu sportivul SPUNANDU-LE CE SA FACA! Este momentul optim in care sportivul poate invata ce are de facut pe viitor, luptandu-se cu el sa gaseasca solutii pentru a reusi, in sedintele post meci putand arata unde avea de schimbat ceva ( cu implicarea 100% a sportivului ce e plin de ura si dezamagire ). Chiar daca uneori e imposibil, folosirea cuvintelor de incurajare e mult mai benefica si aduce efectul scontat in meciurile urmatoare.
Sportivul cauta tot timpul ca cineva sa il scoata din rahat, mai bine zis cauta solutii miraculoase oferite de magicianul in persoana – antrenorul. Nu este o arta de a observa ca in fata ta exista o bresa, dar chiar daca pare destul de usor, sportivul trebuie asistat si ajutat sa vada aceste aspecte. De ce? Pentru ca de atatea ori antrenorii transforma acest lucru in arta prin “misca picioarele dobitocule!” lasand loc divinului in a scapa, in loc sa incurajeze si sa transfere atentia spre adversar si unde ar putea sa ajunga mingea ca sa fie bine. Asa si sportivul ar invata ca planul este de a juca ce celalalt si nu cu el.
PS: scuze pentru cele cateva cuvinte , dar ele sunt extrase din realitate. Si recomand totusi la varstele mici si din cand in cand la cei mari ( in situatii grele ) folosirea cuvintelor cheie cu rol tactic de genul: “mai sus”, “rever” sau “urca la fileu”. Dar nu vorbit la greu.
Cu drag,
Multumesc.? Sper sa citeasca multa lume ce ai scris tu aici.
Deci “intru pe teren si imi fac jocul” este completat cu tactica de joc: vad punctele slabe ale adversarului si acolo il atac. “A vedea” punctele slabe ale adversarului inseamna a le cauta singur in jocul pe teren. “A vedea punctele slabe” nu e tot una cu “a auzi de la antrenor/ parinte” care sunt punctele slabe ale adversarului. Cand cauti singur iti capeti mai repede independenta pe teren si nu te pierzi atunci cand nu ai suportul langa tine.
Frumos!