Bucuria finalului

S-au bucurat repede pana la iesirea de pe teren, apoi au redus vizibil zambetul in asteptarea confirmarii finale. “O fi fost bine?” Castigasera “si ele un meci in viata lor” , se eliberasera o gramada de emotii negative, in sfarsit ceva iesise bine, insa totul depindea de ce va spune cel de pe margine. El era ultimul bastion al judecatii si pronuntarii sentintei defintive.

Calaul era acolo la cativa pasi cu fata inrosita de soarele palid … sau poate era efectul refularii interioare declansate de vreo nemultumire? Asta voi stiu numai eu, calaul … ele au primit confirmarea asa cum insa am dorit eu a o exprima, o imbinare fericita ce in unele cazuri produce minuni, in altele distruge zile intregi de pregatire. Surasurile strengaresti au prins valtoare instant asa cum si fotografia lui Neal Trousdale o arata, lucruri ce schimba dinamica fenomenelor incredibil de ciudate ce se pot intampla in mintea unui jucator imediat dupa meci; cu atat mai mult cu cat vii dupa o zi extrem de frustranta ca cea din primul tur cand deja totul e vopsit in negru.

Ranile au ramas si sunt exprimate inca destul de galagios, amanunte oarecum anormale caci autopedepsirea sau autoschingiuirea emotionala sunt metehne ce produc efectul invers constructiei normale. Cineva trebuie gasit vinovat si chiar daca el exista mai important este sa nu il aratam cu degetul ci, poate, sa il provocam inca o data la duel pana in ziua in care fiecare dintre ei/noi vor/vom reusi sa il controleze/controlam. Sa ii pregatim terenul propice celui ce ne-a invins in meci pentru a putea sa il cunoastem mai bine atunci cand isi va arata din nou coltii; altfel fuga de adevaratul inamic nu face altceva decat ascunderea unor slabiciuni necontrolabile.

Acestea bate-le vina pot fi modelate pas cu pas daca undeva sportivul simte ca ceea ce face mai face si bine. Au pierdut lamentabil, dar asta nu e sfarsitul, nu e ultima statie a unui traseu ce ei si-l doresc cat mai lung. Un zambet venit din cand in cand ( macar ) atunci cand ghilotina cade incet si sigur isi insurubeaza ancorele pentru pasul urmator. O tura de alergare, un antrenament in plus, o sedinta de stretching mai lunga devin normalitati ce in timp isi fac simtita prezenta daca si zambetul poate fi descarcat cand trebuie.

Singurul responsabil pentru victorie sau esec poate fi considerat doar sportivul. Un zambet de copil nu poate fi? fortat, dar o lacrima da. Sa invatam sportivul sa zambeasca sau sa planga cand el simte asta si mai putin cand noi dorim asta. Eu pot fi calaul meu, dar al lor macar un sprijin.

Ziua de ieri s-a dus, mai este putin din cea de azi, dar maine sper sa vad macar un copil zambind. Restul e treaba lui caci a invatat ca totul se petrece datorita faptului ca e alegerea lui. Dar ca sa cer un zambet trebuie sa pot sa il dau si eu, nu?

Cu drag,