Nu sunt un fan al bicletei urbane, desi imi place imaginea de libertate pe care o emana in tarile in care s-a gandit de la inceput cu capul. Chiar ma gandeam, in timpul celor cateva zile petrecute in Amsterdam, sa incerc acasa bicicleta ca si transportator zilnic de acasa la Centrul National de Tenis si inapoi.
“Nu ai unde! Si pe unde!” Si asta a fost sfarsitul intentiei. Deocamdata.?Cum exista deja categoria definita a donatorilor de organe si un vid evident la nivel de legislatie rutiera, nu am avut ce face decat sa inchid subiectul, chiar daca ar avea potential de pus in practica.
Totusi, exista piste si din cate inteleg exista si un plan de dezvoltare, cel putin la nivelul Bucurestiului. Se pare ca si trenurile romanesti incep sa transporte pasionatii de trasee cu bicicleta, ceea ce e foarte bine. In tinuturile salbatice exista trasee, de multe ori nici macar pietruite, insa e si asta bine – exista totusi. Ceea ce e insa incredibil de bine este ca exista material uman interesat de miscare.
Poate ar trebui sa profitam un pic, nu foarte mult. Se pare ca nu prezinta interes si ce e facut doar ca sa fie facut ramane un atuu al sistemului grabit de a arunca cu banii in lucruri ce din start sunt destinate reparatiei capitale. Despre aceste subiecte, puteti rasfoi Optar, Cicloteque si cine are Facebook si Pista Ma-sii.
Pana la un progres logic si evident in domeniul reglementarii miscarii pe 2 roti, imi ramane sa fiu mai atent la biciclisti cand devin pieton, iar ei mai atenti la diferite obstacole intalnite in drumul lor trasat de autoritati:
Ce spun autoritatile? Cate una, cate alta; nimic concret:
Cu drag