Acomodarea, taramul negativismului

In tenis, varsta junioratului corespunde unui tipic stabilit prin gena de natie si mai putin prin caracteristici individuale – la modul general vorbind. Anii trec, sportivii se schimba, unul dintre putinele lucruri ce isi preda stafeta nestingherit ramanand aproape indubitabil, in mod pur, mentalitatea de a reusi.

“Daca joc asa mai bine ies de pe teren” este chintesenta unui balamuc interior in care inima pompeaza dorinta de a reusi in timp ce capul isi stabileste coordonate diametral opuse in a ingreuna “pofta cea poftita”. E greu pana sa si le refocusezi atentia asupra partilor bune din joc, permanent fiind o lectie in care greseala e adusa in prim plan si prea slavita.

“Nu simt jocul, sunt o proasta” si deja lupta se transforma in automutilare verbala. “Uite, un retur super” scapa din vocea personajului de pe margine, dar softul setat pe negatie returneaza din oficiu:”Da, unul la o mie, ca restul nu simt deloc. Nu merge, asta e” … si predam armele in asteptarea miracolului divin ce din pacate nu vine jelind, ci zgandarind? pas cu pas in cautarea “poftei”.

Multe din trairile existente fiecarui inceput de turneu isi regasesc explicatie in dorinta enorma de a reusi, un echivalent artificial al muncii duse la extrem in dauna eficientei practice. “Daca joc asa la antrenament la meci mai bine stau acasa” si deja proiectia asupra viitorului si-a stabilit cordonatele. Punctele raman in continuare telul suprem, ignorand ca in fiecare moment informatia acumulata prin exercitiu ramane o caramida de care maine te poti agata pentru a urca o treapta. Daca acum si aici nu inveti sa stapanesti un anumit set de caracteristici si te focusezi eminamente pe scor, maine vei reveni in acelasi loc cu lectia neinvatata, luptand a trece clasa prin chinuiala.

“Nu merge!” … asa si e cat timp focus-ul este altul. Se ia in brate cu atata usurinta acest NU rostit atat de libertin incat a devenit un laitmotiv perfect pentru a desemna vinovatul. Nu se intalneste la multe popoare aceasta degringolada emotionala, el insa exista in carne si oase la ale noastre trupe, perpetuindu-se din ce in ce mai mult.

PS: Am intrebat? cine a castigat cel mai important turneu al lor. Raspunsul a fost unanim:”noi”. La intrebarea in oglinda singurul schitat a fost un zambet. Nu stim sa pierdem, ci doar sa castigam, aratand insa cu degetul pe rana: multi dintre sportivi ar putea invata sa isi remodeleze traseul tenisistic daca infrangerea nu ar fi tratata cu atata rautate de catre “membrii echipei” din spatele lui. Orice meci nu e sfarsitul, e un pas inainte, in amandoua ipostazele – fie ca castigam, fie ca pierdem. Totul are un nou inceput cu prima minge lovita a urmatorului turneu.

PS 2: fetele din imagine au trecut de prima zi de acomodare. A fost o zi normala din cadrul unei prime zile de adaptare. Zambetul lor ma face sa spun insa ca de maine vom cere viza de a intra pe un alt taram.

Cu drag,