Categories
Blog

A fost si asta a fost :)

Au trecut deja multe minute bune de la ceva la care nu am avut solutie. Pur si simplu niciun back-up. Nici macar nu mi-a trecut prin cap ca acel ceva poate exista sau poate apare ca sa pot sa imi pun intrebarea cum sa fac sa am o solutie. Datoria sportivului e sa joace, a mea e mereu sa il asigur: “I’ve got your back!” … pana acum asa a fost, dar nu si azi. Azi nu am avut solutie. Nicio solutie.
“Imi pare rau” mi-a spus Ema undeva pe seara, de parca a avut vreo vina. Stia insa ca m-a afectat la fel de mult ca si pe ea. Stia ca undeva, intr-un colt al terenului, langa si alaturi de ea, mai fusese cineva implicat. Credea ca din vina ei lupta incetase prea devreme fata de ce se putea face, simtea cumva sa isi asume responsabilitatea pentru ceea se intamplase. Am zambit. Nu eram suparat pe ea. Eram suparat pe mine. Nu-i asigurasem spatele. Nu mi-a trecut prin cap ca poate exista si altceva in afara de “daca joci inalt ea va ataca pe cros” sau de “sa bei apa, sa respiri fortat la greu” sau de “vioaie si strange pumnul la inceput” sau de “schimba ciorapii la set-set daca va fi cazul” … o accidentare? Nu mi-a trecut prin cap ca poate exista asa ceva.
Am ajuns la meci. Ars de soare mi-am pus un prosop in cap, un prosop pe picioare si cateva sticle cu apa langa. Simteam doar ochii cum se misca si fata palmuita de vantul cald. Era suficient cat sa pot sa ii asigur spatele sportivei. Urma inca un meci. Dincolo de gard Ema incepuse lupta ei. Ii auzeam respiratia ingreunata de caldura, simteam eforturile depuse la fiecare punct si inconfundabilul scartiit al adidasilor. “Hai, pe rever, mai inalt!” ii strigam. Intorcea capul repede si absorbea indicatiile. Ii asigurasem spatele inca o data, iar pumnul strans dupa cate un raliu declansa noua etapa. Pas cu pas. Apoi iar greu: “Nu mai pot, e sufocant!” si grimasele strapungeau ochii mei. “Hai, respira, hai acum!”. Si iar strangea pumnul.
In tribuna era iadul, dar nu se compara cu ceea ce era pe teren. Imi era greu, dar acolo in teren sportivului ii era infernal de greu. Am jucat in doi fiecare punct, traind la maxim fiecare punct. Acum s-au dus. Au fost … si asta a fost … desi ele raman undeva acolo.
O vad si acum intrebandu-ma:”Nu mai pot juca, ce sa fac?” Eram acolo cu un singur scop: sa o ajut sa scape din situatia grea. Eram ultimul bastion al increderii. Eram cel ce ii putea spune care este ultima decizie buna pentru ea. Eram cel in care avea incredere, iar ochii ei au fixat atat de bine pe ai mei. Eram cel cu “I’ve got your back!”. Ca de fiecare data, dar nu si azi. Azi nu am avut solutie.
A fost doar un meci, dar nu si unul oricare. Invatase sa piarda cum trebuie pentru a putea castiga, zambind dupa setul pierdut la lupta si debordand de calm si solutii in al doilea. Fusese atenta in trecut, iar azi reusise sa puna in practica. Ii asigurasem spatele. Atat imi si dorisem. Dar aparuse o necunoscuta. A luptat cu ea pana nu a mai putut. A cerut sprijinul. Si el nu a venit. Si-a dorit enorm sa castige, cu atat mai mult cu cat juca tenis pentru a putea pretinde ca poate castiga. Ii era greu, dar era fericita ca poate face cu mingea ce vrea, iar atunci cand nu gasea solutii, stia ca cineva i le va da. Iar asta este ceea ce doare cel mai mult. Ca ea nu a mai gasit solutiile, iar ele nici nu au venit. Nu conteaza cauzele, ele pur si simplu nu au venit.
?Nu mai pot juca, ce sa fac?? a asteptat raspunsul meu. Isi dorea sa afle si ultimul sfat, unul in care avea increderea finala. I-am dat sa aleaga repede la limita coaching-ului, dar isi dorea sa nu renunt eu. Isi dorea sa trag in continuare de ea, isi dorea sa ii spun inca un ?Hai!?, pentru ca toata lumea era impotriva ei. Nu mai putea juca, nu mai era lasata sa joace, dar astepta in continuare ce ma rugase. ?Hai sa il luam si p-asta? am apucat sa zic scurt si am strans pumnii, ducand un Doamne ajuta in gand in secunda doi. Era langa mine, la cativa metri. A facut ochii mari si am auzit un scurt ?asa? ? a strans pumnul putin si cat ai clipi din ochi, intr-un singur picior, a castigat doua puncte. Mai aproape cu doua puncte de noul obiectiv. Renuntasem la a castiga meciul. Doream doar sa ajungem in vestiar la set-set. A fost un acord tacit pe propria raspundere luat din priviri. Ii asigurasem inca o data spatele, poate nu cea mai buna alegere in astfel de cazuri, dar era ceea ce isi dorea. Am riscat, dar asa am gandit. Pana la capat impreuna.
Si bang ? vad arbitrul cum intra. Vad cum o opreste. Vad cum totul se sfarseste. Transpiratia curgea in disperare. Vorbeam fara oprire. ?Just two more points, let her play!? ? am explicat ca intelegem, ca ne asumam consecintele, dar ea inca poate sa joace totusi putin, cu atat mai mult cu cat poate peste sase ore situatia va fi alta. Niciodata nu ai de unde sa stii. Am sperat cot la cot cu ea ca vom reusi. Nimic insa.
Am aruncat prosoapele de ura. Am aruncat geanta de ura. Nu pe arbitru. Nu pe doctori. Ei au facut ?by the book? pentru binele sportivei. Nici pe Ema. Ea a luptat permanent. Imi era ciuda pe mine. As fi dat piciorul meu, as fi facut orice numai sa o lase sa joace inca putin. Trecusem repede peste accidentare. Acum insa ma gandeam la amandoua. Ma gandeam la sutele de secunde de dinainte in care am cautat tot ce se putea pentru a sparge ?codul? adversarei. Luasem in calcul vantul, caldura, arbtrii, propria ograda. Asteptam necunoscutul sa ne provoace, dar nu in asa fel. Ma gandeam la ce se jucase. Cum se jucase. Nu mai simteam nimic in momentele ale. Decat ura.
Am acceptat cu greu ca meciul s-a terminat. E greu poate de explicat de ce, dar cu atat mai mult e greu sa pot spune ce incarcatura a fost inainte si in timpul meciului. Vroiam sa castigam pentru ca Ema juca tenis pentru a castiga, pentru ca de aceea ajunsesem aici, pentru ca asta era obiectivul nostru. Sa castigam meci cu meci si de ce nu, si pe ultimul ?
Am ajuns la spital impingand caruciorul. In fata noastra un TV, in spate niste scaune. Am lasat-o cu fata la TV pentru ca era tenis, iar eu m-am asezat in spatele ei. “Ce faceti? Intoarceti-ma cu fata la dvoastra, tenis am vazut o viata, pe dvoastra va stiu doar de un an!” … trecuseram deja peste. Amandoi. Incercam sa mergem mai departe, dar era evident ca nu era asa usor.
Am pierdut atatea meciuri cu sportivii incat nici nu mai stiu numarul lor. Dar de fiecare data am avut o solutie ce nu a putut fi pusa in practica din vina mea, din vina lor, din vina adversarului, din vina arbitrului, din vina cuiva. Am inteles asta si am mers mai departe pentru a imbunatati. Azi am regretat insa atat de mult ca am continuat sa sper ca mereu exista o solutie… Atunci cand esti in spatele sportivului ultima bariera de protectie iti apartine. Nimic nu trebuie sa treaca de tine. Daca trece iti poti lua bagajele si te poti duce acasa. Nu e loc de tine in spatele celui ce se bazeaza pe tine ca ceea ce i-a scapat lui nu poate fi rezolvat de back-up.
Acum e timpul sa imi fac bagajul. Il voi cara pana acasa si acolo o sa il arunc cat cuprind cu ochii. Mi-as dori sa fiu un email lipsit de sentimente la care sa atasez bagajele, cineva sa imi dea ?sent? si sa ajung acasa imediat. Dar stiu ca nu se poate. Nu ca nu as putea sa nu fiu scanat, ci pentru ca pana si mailul are limita de ?greutate?. Cum eu sunt un ditamai rinocerul, imi ramane sa stau chircit intr-un cocosatele Australiei pana la destinatia finala ? scumpa casa draga.
Abia astept sa ii vad pe ai mei, sa ma trezesc dimineata dupa un drum atat de lung ca sa ma duc la antrenament la Andreea si nea Oni si dupa sa imi i-au nepotelul de la gradinita si sa il duc la ?kids land? ? imi e atat dor de ei toti! Nu am uitat prietenii ? sper sa nu se supere, dar ii scot si pe ei in oras dupa ? sa simt ca in sfarsit sunt acasa.
PS: Nu am apucat sa jucam ultimul meci, dar l-am castigat pe ultimul jucat ? totul a fost si asta a fost πŸ™
Cu drag,

One reply on “A fost si asta a fost :)”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *