Timp de doua zile am vizionat meciuri din cadrul turneului Sportul Studentesc – Babolat, turneu incadrat in Circuitul National FRT si printre multe ipostaze cuprinse am perceput un contrast simplu intre ceea ce inseamna experienta in tenis … in randul jucatorilor si al parintilor.
Aflata la primul meci din “cariera”, o sportiva mititica, blonduta si cu un ditami termobag-ul in spate venea de pe teren catre parintii ei extrem de fericita. In sfarsit, “un copil ce zambea” printre rafalele de vant, frigul omniprezent si ambitiile numeroase … mi-am zis eu. In spatele meu, mama ei vorbea cu un alt parinte caruia ii spunea ca fetita ei tocmai a terminat meciul, nu stia numele adversarei, insa stia scorul: “… a pierdut cu 4-0,4-0, dar este la primul meci; nu a mai jucat niciodata pe puncte” … si a imbratisat-o cald.
Aflat la mult mai multe meciuri, un alt sportiv a reusit sa isi arunce racheta in aer si sa o lase sa cada liber, marcand astfel sfarsitul meciului. Pana atunci, atat el in teren cat si parintele de pe margine reusisera sa traga destul de rar aer in piept si mai mult sa isi schimbe informatii codate, secrete, deschise, de tot felul … nu a fost sa fie insa, o zi fatidica pentru ei in care, in continuare, aruncatul termobag-ului in gardul de sarma si schimbul de reprosuri mi-au atras atentia ca sportivul tocmai pierduse.
Ce pot sa ii spun acestui parinte? Ca ce e a facut mama fetitei este extraordinar si acesta este ceea ce trebuie facut, in majoritatea plus 1 a cazurilor? Ca ceea ce face dumnealui nu il ajuta si nu il va ajuta pe sportiv sa progreseze?
Sau sa ii spun mamei ca de abia acum incepe tenisul … si o data cu el si jucatorii si parintii se transforma?
Cu drag,