“Don’t come to Britain! It’s full” mi-a atras atentia asupra temerii britanicilor de a primi imigrantii romani (si bulgari) pe piata muncii in conditiile in care sansele ca o familie obisnuita sa obtina un loc de munca intr-un timp redus sunt improbabile. Prin familie obisnuita ma refer la ambii parinti si un copil.
In tot acest timp statul ar suplini suflul existential prin ajutoarele sociale, ceea ce nu cred ca ii deranjeaza asa tare pe britanici. Oferta de piata creeata insa tinde sa devina un inamic greu de controlat, familia fara venituri intrand intr-un joc al sistemului in care nimic nu e de gasit si pe placul lor, dar nici nu se zbate vreunul sa gaseasca.
Sa primesti pentru ca stai se imprima in subconstient. Si se transforma in obicei ce la randul lui poate dezarma un sistem de valori sau poate incuraja delicte. Asta eu unul inteleg foarte bine. Mi-a placut insa strategia abordata si motivele invocate cu legatura intr-o realitate a lor celor ce platesc taxe din care pot beneficia, fara drept, multi altii.
“We may not like Britain, but you will love Romania” a fost replica scurta a campaniei celor de la Gandul. “Why don’t you come over?” mi-a ?placut ca si idee, precum si ca argumente. Sunt convins ca si pretul campaniei a fost infinit mai mic decat promovarea brandului de tara, efectele fiind infinit mai palpabile. Pentru mine si per ansamblu devine totusi un raspuns sec, ?un umor balcanic ce intra in scena ori de cate ori facem haz de necaz. Ei raman pragmatici.
Statul asistential s-a implementat mult prea usor (si) in toate palierele societatii romanesti, capatand forme mai mult sau mai putin intense in functie de domenii. Nu fac referire la alte sisteme, fiecare si le stie pe ale lui. M-as opri la ce putem face pentru a oferi o alternativa imigrantilor romani intarind piata muncii autohtone, declarand prioritatile de tara mai clar. Poate chiar sa ii aducem pe ai lor, oferindu-le ce avem de oferit.
Si anume ce putem face?
Si sportul, ah sportul. Ma abtin. El ramane aciuat politicului si imi vine greu sa cred ca pentru a reusi va deveni si prioritate de tara pentru a rezolva necesitatile vizibile. Ramanem asadar ancorati puternic in neputinta, acceptand asistenta ca un drept ce trebuie sa vina necontenit. Si cand nu vine, statul e de vina. Nu e departe de adevar, doar trunchiat. Statul suntem noi, cetatenii, ei sunt reprezentantii alesi prin vot. Ca in tot ce misca. Si d-aia suntem acolo unde suntem.
Cu drag