“Buna ziua. Vreau sa vorbesc cu d-voastra daca se poate. Vreau sa imi ajutati copilul. Vreau sa devina campion la tenis.”
De cele mai multe ori asa incepe o posibila colaborare dintre un antrenor si un copil, puntea de legatura fiind parintele. Un lucru normal daca vorbim de etapele primare in care copilul este la inceput. Pe masura insa ce varsta si o oarecare experienta tenisistica este acumultata de catre copil, lucrurile se schimba:
1. “Vreau” este o dorinta a unui parinte si de cele mai multe ori nu coincide cu cea a copilului. De cele mai multe ori parintele schimba antrenorul, si nu copilul. Parintele i-a decizii pentru ca se crede in masura de a face acest lucru, pentru ca aude sau vede in alta parte pe cineva care i se pare mai bun sau pur si simplu pentru ca el plateste. Parerea copilului nu este ceruta, iar in putinele cazuri in care exista ea este ignorata. Draga parinte, in aceste conditii, cine face totusi tenis? Daca este copilul, atunci copilul are dreptul la alegere, indiferent de ce credeti d-voastra ca este bine.
2.Din start copilul are nevoie de ajutor. Dar el nu are nevoie de orice fel de ajutor, ci sa devina campion. Asa spune parintele. Asta vrea parintele. Are insa calitati psihomotrice de a practica tenisul? Copilul vrea sa faca tenis? Copilul stie ce inseamna drumul spre a fi campion? Si intrebarile pot continua…Realitatea dezvaluie setea de reusita prin intermediul copiilor a parintilor pentru ca fiecare vede in propriul copil “campionul de maine”. Daca sustineti financiar aceasta activitate nu va garanteaza si succesul, daca aveti un copil ce practica cu placere tenisul nu va da dreptul sa il catalogati si performer, cu atat mai mult sa-i creionati viitorul. Campionul va decide el daca va putea fi, d-voastra puteti eventual sa il sprijiniti. In loc sa tintiti topul de prima data, este indicat sa incepeti cu o abordare mai realista si mai aproape de nivelul si varsta copilului.
3. Parintele vorbeste de “copilul” care vrea sa devina “campionul”. Pana la urma nu condamn aceasta dorinta pentru ca este o dorinta fireasca. Fiecare parinte doreste ce e mai bun pentru propriul copil si il vede cel mai frumos, destept, atletic….etc. Dar exista o confuzie aparent minora si care provoaca extrem de multe tensiuni. Copilul care se doreste a deveni campion mai intai de toate trebuie sa devina sportiv. Asta inseamna un proces de durata, constient si dirijat care vizeaza invatarea, educarea si dezvoltarea unui anumit bagaj informational necesar. Inseamna sa ai o legitimatie, sa participi intr-o competitie, sa ai un program specific , sa urmezi activitati complementare…etc. Inseamna altceva. Complet altceva decat ceea ce probabil majoritatea parintilor au reusit sa cuprinda in experienta de viata acumulata. Dar statutul de campion este cel tintit si in aceste conditii orientarea parintilor este strict spre rezultat, spre clasament, victorie. Procesul mai sus amintit este ignorat. Cu desavarsire. Pacat. Timpul le va da raspunsul.
Sunt pentru competitie inca de la varste mici, sunt pentru a obtine maxim de la fiecare. Dar sunt impotriva fortarii cu orice pret, sunt impotriva maltratarii copiilor din cauza unui sport asa frumos si sunt impotriva schilodirii emotionale a copiilor nevinovati. Campioni nu pot fi toti. Campioni sunt cei ce isi doresc asta, cei ce pot, cei ce isi asuma cantitatea enorma de munca si cei care fac cu pasiune. Cei ce sunt liberi pe teren, cei ce au constientizat ca tot ce fac este in beneficiul lor.
Dar asta presupune ca au trecut de pragul numit sportiv. Acest prag este ceea ce antrenorul de tenis, in colaborare cu parintele si echipa de specialisti este dator si poate sa faca. Sa sprijine si sa modeleze un copil catre statutul de sportiv din toate punctele de vedere. Mai departe este alegerea lui. Daca vrea sa devina sportiv de performanta, de mare performanta sau campion cu siguranta “sportivul” va avea mai multi sorti de izbanda. Este cea ce isi doreste sa faca el. Nu altcineva.
Spun asta si datorita faptului ca antrenorul sau orice alt specialist in sport elibereaza anual “diplome de sportiv” si fac “absolvent de curs” pe cei ce au venit, nu pe cei ce ar avea potentialul sau bagajul motric&informational de a deveni sportiv. E trist, dar asta este realitatea. Nu ajunge faptul ca tenisul este un sport scump si astfel accesul este diminuat considerabil, mai diminuam ce a ramas prin fortarea copiilor spre a deveni campioni prin trecerea cu viteza prin toate etapele de dezvoltare.
“Va pot ajuta copilul sa se perfectioneze, dar asta numai daca ii va face placere sa joace tenis. Campion nu il pot face eu. Dar il pot indruma. In timp!”
Categories
One reply on “Sportivul. Un statut ignorat…”
Fara discutie ca ai dreptate si spun asta prin prisma a ceea ce simt chiar eu uneori, adica sunt momente in care cred ca cer de la Vlad mai mult decat poate da el, atat din punct de vedere sportiv cat si extra sportiv. In ultima perioada am constientizat ca implicarea noastra, a parintilor,in programul de pregatire si competitional,trebuie sa fie foarte limitata, acest proces trebuind lasat in seama antrenorului sau echipei tehnice. Noi suntem in situatia fericita in care exista in spatele sportivului un grup de oameni foarte bine pregatiti care-si fac cu mare pasiune meseria si am convingerea ca rezultatele notabile nu vor intarzia sa apara, insa din experienta mea anterioara, oameni ca voi (tu si dl. Iovanescu)nu se gasesc la tot pasul. Crearea unui sportiv de mare performanta nu este la indemana oricui dar sunt foarte increzator in colaborarea pe care ati inceput-o si va doresc din toata inima SUCCES. Aurel