“Da si tu la mana!” este una din replicile preferate ale sportivilor ce ajunsi la antrenamentul de performanta incep a isi coordona miscarile cat mai mult pe loc si, pe cat posibil, cat mai putin se poate. Nu din pasivitate, nu cred ca din economie de energie sau nici macar comoditate. E o parere personala, dar inclin sa cred ca e din obisuinta sau daca vreti, din automatism. Amandoua avand ca si punct de plecare primele lectii pe terenul de tenis.
Am urmarit vinerea trecuta o prezentare pe segmentul minitenis organizata intr-un club al capitalei de catre un invitat croat, Hrvoe Zmazic, si mi-am intarit ideea intiparita in al meu capusor ca multe din deficientele sportivului roman cautator de performanta apar si se dezvolta in primele secvente ale contactului cu tot ceea ce ar putea sa insemne tenis.
Jocuri, joculete, sarcini simple spre complexe si … obstacole multiple: intai mingea, apoi si racheta, apoi si colegul de joaca, apoi si joaca intre ei, apoi joaca peste fileu, apoi joaca peste fileu intr-un spatiu delimitat, apoi un spatiu delimitat mai mare, si mai mare, din ce in ce mai mare. Si parca in tot ceea ce se intampla nimeni nu statea pe loc asteptand cuminte ca mingea sa isi urmeze traiectoria oferita catre exact rachetica lor inerta tinuta cumva si aruncata inapoi in spate.
“Nu mai da asa tare”! este poate inca una din amabilitatile in care se spalacesc ai nostrii sportivi. “Hai sa jucam mai usor, un pic stanga dreapta!”. Exact ca la primele lectii in care pe terenul mare antrenorul arunca chestia galbena spre “paleta” viitorului performer. Deplasare redusa spre zero, incet si la mana.
Merge si asa? De ce nu, e timp de orice pe lumea asta! Oare si in performanta?
Sa continui? Nup, caci iar devin critic prin excelenta.
Cu drag,