Este si va fi una dintre armele tehnico-tactice cel mai putin antrenate in sesiuni de dezvoltare a jocului sportivului, cu atat mai mult cu cat importanta lui e definita de catre statistica si realitate ca fiind cruciala, ceea ce creeaza in mod paradoxal inca un paradox. Jocul de tenis se incepe cu serviciul de sus si se continua cu returul, adica ceva de genu’ gazda invita la dans si oaspetele accepta, astfel ca nu exista alta varianta. Daca e asa, de ce oare nu se antreneaza invitatia la dans si acceptarea propunerii intr-un mod mai atent ca si numar de repetari, minute, serii, antrenamente?
Exista mai multe raspunsuri, dar unu’ mare si adevarat este faptul ca antrenamentul si competitia sunt doi parteneri ce normal ar trebui sa se intrepatrunda, dar care sunt tratati in mod diferentiat total eronat. Logic ar fi sa jucam pe puncte si apoi sa antrenam ce nu merge pe puncte. Asta dupa ce bineinteles antrenam si perfectionam ceea ce merge pe puncte. Intai calitatile, si apoi defectele.
Deci, servim de sus si obligatoriu returnam, dupa care incepem sa ne jucam cu temele. Asta este ceea ce se intampla si in meci, nu? Astfel putem continua firul povestirii si deci ar trebui normal ca indiferent de ceea ce avem ca si obiectiv de pregatire raportul servici-retur sa existe aproximativ in aceeasi termeni. Ce nu se intelege e:
1. importanta invitatiei la dans si acceptarea propunerii. Fiecare se uita la cate floricele fac cei doi dansatori si cate figuri de break dance combinate cu up-down-uri de trunchi, picioare si brate. Mai putin la faptul ca fiecare dans presupune si preludiul. Fara el, nema stilinguri, cum de altfel se vede pe ringu’ de dans. Cam gol taica.
2. serviciul si returul repetate obsesiv numai la cos si numai la sfarsit de antrenament duce la monotonie. Lipsa de ritm. Lipsa de concentrare. Etc. Daca am continua cu o faza de joc tactica si apoi liber la joc parca am pastra si raportul din meci in care se serveste o data, se returneaza o data si apoi se joaca patru-cinci schimburi alerte. Un exemplu doar.
Ce nu se mai intelege? Ca prin retur se poate contracara un inceput de gandire initiat de servant si mai departe se pot creea premizele construirii punctului bazat pe deschidere de unghiuri fara a gandi prea mult. Doar feeling. Timing. Dar aste presupun si practice.
Ce nu se va intelege niciodata? Ca a servi de sus este mai greu decat a servi de jos ( sau din mana ), dar el este precedat automat de retur. Invitam la dans verbal sau dam un mesaj? E posibil ca in varianta a doua persoana cu pricina sa ramana fara credit si … na belea, dansul nu mai are loc.
Serviti voi? Ca eu dau returu’ oricum ….
Cu drag,
Exista mai multe raspunsuri, dar unu’ mare si adevarat este faptul ca antrenamentul si competitia sunt doi parteneri ce normal ar trebui sa se intrepatrunda, dar care sunt tratati in mod diferentiat total eronat. Logic ar fi sa jucam pe puncte si apoi sa antrenam ce nu merge pe puncte. Asta dupa ce bineinteles antrenam si perfectionam ceea ce merge pe puncte. Intai calitatile, si apoi defectele.
Deci, servim de sus si obligatoriu returnam, dupa care incepem sa ne jucam cu temele. Asta este ceea ce se intampla si in meci, nu? Astfel putem continua firul povestirii si deci ar trebui normal ca indiferent de ceea ce avem ca si obiectiv de pregatire raportul servici-retur sa existe aproximativ in aceeasi termeni. Ce nu se intelege e:
1. importanta invitatiei la dans si acceptarea propunerii. Fiecare se uita la cate floricele fac cei doi dansatori si cate figuri de break dance combinate cu up-down-uri de trunchi, picioare si brate. Mai putin la faptul ca fiecare dans presupune si preludiul. Fara el, nema stilinguri, cum de altfel se vede pe ringu’ de dans. Cam gol taica.
2. serviciul si returul repetate obsesiv numai la cos si numai la sfarsit de antrenament duce la monotonie. Lipsa de ritm. Lipsa de concentrare. Etc. Daca am continua cu o faza de joc tactica si apoi liber la joc parca am pastra si raportul din meci in care se serveste o data, se returneaza o data si apoi se joaca patru-cinci schimburi alerte. Un exemplu doar.
Ce nu se mai intelege? Ca prin retur se poate contracara un inceput de gandire initiat de servant si mai departe se pot creea premizele construirii punctului bazat pe deschidere de unghiuri fara a gandi prea mult. Doar feeling. Timing. Dar aste presupun si practice.
Ce nu se va intelege niciodata? Ca a servi de sus este mai greu decat a servi de jos ( sau din mana ), dar el este precedat automat de retur. Invitam la dans verbal sau dam un mesaj? E posibil ca in varianta a doua persoana cu pricina sa ramana fara credit si … na belea, dansul nu mai are loc.
Serviti voi? Ca eu dau returu’ oricum ….
Cu drag,