Un indemn clar atunci cand pleci pe munte solitar sa infrunti ceea ce speri sa nu fie atat de impotrivnic: natura. Nu am fost niciodata cu cortul intr-o incursiune montana la inaltime si asta nu-mi da pace, dar poate intr-o zi adun gasca si pornim cu avant cavaleresc inainte gandind dinainte ceea ce mai sus scrie simplu. Incarcati-va bateriile amigos, la telefon, aparate foto, lanterne si nu le uitati p-alea de vin, ca berea parca nu merge acolo unde ursul salasuieste in pace.
Planificare reusita, teoretic, insa de indemnat a merge parca nu e atat de greu de facut, de gasit o priza sau materie prima parca se poate face o cheta studenteasca raportata la numarul de drumeti, si pana si cu timpul necesar parca nu ar fi asa dureri mari de cap.
Schiez alunecos de repede de la ideea de cort si dupa cateva cristianii reusite ajung sa dezbat sau sa cer dezbaterea unui subiect tangent si exact la tinta: cine incarca bateriile celui ce insusi incarca pe ale celorlalti?
Si vorbim acum de tenis, de ceea ce nu se vede niciodata din 99% din unghiurile de vedere prezente si poate ca nici nu trebuie atata timp cat “who cares about a person who is not in the first line”… si doar intr-un mic procent de 1% aparut ca din ceata “a incarca bateriile” ar putea avea insemnatate.
Parintii vin la echipele de antrenori ( de tenis, preparatori, psihologi, medici, maseuri … tot tacamul ) si beneficiaza de “incarcarea bateriilor” pentru proprii copii dornici de a deveni sportivi mai buni, contra bineinteles a unor onorarii financiare ( ca sa nu spuna parintele ca muncim gratis, desi unii antrenori o mai fac, fara voia lor ). E oarecum normal pana aici acest proces, am putea spune si chiar asa e. Zi de zi alaturi de sportivi presupune multe lucruri de ambele parti ale barierei, atat ele pozitive cat si negative, sunt provocari ale unei comuniuni de interese si ambitii de comun acord stabilite sau nu pe o anumita perioada de timp in vederea implinirii visului suprem: jucatorul de tenis.
El are nevoie de orice. Si punct. Pana si de “incarcarea bateriilor”. De la fiecare membru al echipei, cu atat mai mult de la cel ce calatoreste cu el aproape tot timpul: antrenorul. Si stop.
Desi m-am oprit din schiat, observ ca in urma am provocat o avalansa de raspunsuri ce este posibil sa se reverse in comment-urile acestui post. Sub forma de dialog. Sau monolog. Dar as prefera punctual. Cat mai multe puncte de vedere. Un fel de interactiune umana. Daca se poate rosti asta.
Pentru ca un sportiv sa se incarce benefic, incarcatorul trebuie sa fie o oaza de pozitivism. La randul lui, de undeva, el primeste provizii si isi face o cazemata cu bulgari. Pentru viitor. Dar pentru asta, putem afla impreuna sursa incarcatorului de baterii?
Cine “incarca bateriile” antrenorului?
Planificare reusita, teoretic, insa de indemnat a merge parca nu e atat de greu de facut, de gasit o priza sau materie prima parca se poate face o cheta studenteasca raportata la numarul de drumeti, si pana si cu timpul necesar parca nu ar fi asa dureri mari de cap.
Schiez alunecos de repede de la ideea de cort si dupa cateva cristianii reusite ajung sa dezbat sau sa cer dezbaterea unui subiect tangent si exact la tinta: cine incarca bateriile celui ce insusi incarca pe ale celorlalti?
Si vorbim acum de tenis, de ceea ce nu se vede niciodata din 99% din unghiurile de vedere prezente si poate ca nici nu trebuie atata timp cat “who cares about a person who is not in the first line”… si doar intr-un mic procent de 1% aparut ca din ceata “a incarca bateriile” ar putea avea insemnatate.
Parintii vin la echipele de antrenori ( de tenis, preparatori, psihologi, medici, maseuri … tot tacamul ) si beneficiaza de “incarcarea bateriilor” pentru proprii copii dornici de a deveni sportivi mai buni, contra bineinteles a unor onorarii financiare ( ca sa nu spuna parintele ca muncim gratis, desi unii antrenori o mai fac, fara voia lor ). E oarecum normal pana aici acest proces, am putea spune si chiar asa e. Zi de zi alaturi de sportivi presupune multe lucruri de ambele parti ale barierei, atat ele pozitive cat si negative, sunt provocari ale unei comuniuni de interese si ambitii de comun acord stabilite sau nu pe o anumita perioada de timp in vederea implinirii visului suprem: jucatorul de tenis.
El are nevoie de orice. Si punct. Pana si de “incarcarea bateriilor”. De la fiecare membru al echipei, cu atat mai mult de la cel ce calatoreste cu el aproape tot timpul: antrenorul. Si stop.
Desi m-am oprit din schiat, observ ca in urma am provocat o avalansa de raspunsuri ce este posibil sa se reverse in comment-urile acestui post. Sub forma de dialog. Sau monolog. Dar as prefera punctual. Cat mai multe puncte de vedere. Un fel de interactiune umana. Daca se poate rosti asta.
Pentru ca un sportiv sa se incarce benefic, incarcatorul trebuie sa fie o oaza de pozitivism. La randul lui, de undeva, el primeste provizii si isi face o cazemata cu bulgari. Pentru viitor. Dar pentru asta, putem afla impreuna sursa incarcatorului de baterii?
Cine “incarca bateriile” antrenorului?