Noi, martiri ai prezentului nemilos; schingiuim si ultima suflare ramasa in urma singurilor fulgi de zapada aruncati prin tara si imprastiati de viscol de parca soarta ne-a aruncat in cale un dezastru. E drept, unul natural.
Dupa cum se pare, din in ce mai mult intram intr-o pufoaica sensibila in care comoditatea tactila devine un tabu. Desi avem la indemana cai putere ancorati nervos sub capotele masinilor inmatriculate legal la diferite firmuletze de dezapezire, am incetat sa mai folosim lopata copilariei lasand in grija lor totul. Deschidem din cand in cand televizorul sau gura ‘njurand soarta si mai putin propriul demers infantil in care uitam trecutul si luam in brate prezentul odios.
Nu am prins vremurile’n ’54, insa nu m-am putut abtine sa nu inglobez faptul ca din in ce mai mult suntem captivi intr-o lume virtuala in care ei trebuie sa faca totul; noi, doar sa verificam daca au facut sau nu. Mi-au placut prea mult imaginile din ’54 pentru a nu transpune imediat senzatiile neputintei noastre.
Afara bate vantul insa; e rost de o bruma de ninsoare. Ne vedem in strada la lopata; ma rog, macar sa visam ca o mai putem face.
Cu drag