In toti atatia ani in care am urmat pasiunea de face coaching din dorinta de a fi de folos am invatat ca in fiecare zi poti progresa daca si esti de acord cu acest lucru, dublat impardonabil de capacitatea de aplica ce tocmai ai ingurgitat si finalizat simbiotic cu necunoscutul, sansa sau destinul ce ar trebui intr-un mod ciudat sa bata inspre tine la momentul potrivit.
Am invatat de asemenea ca nu e de ajuns ca eu ca antrenor sa imi dezvolt permanent propria persoana, ci ca pentru a fi de folos trebuie sa inteleg persoana din fata in intregul ei, pe si in afara terenului de tenis, ajungand a comunica TOTUL pe intelesul ei si nu al meu. Am continuat constant sa fiu atent la ce am in fata pentru a putea analiza la rece solutii viabile ajungand de tot atatea ori a trai vieti paralele alaturi de ei … sportivii.
Si parca niciodata nu e de ajuns cu invatamintele, am reusit a intelege faptul ca toate astea nu ar avea loc fara aportul sistemului, un aport ce sigur ca de cele mai multe ori il putem analiza ca fiind sau nu constructiv, un element esential ce sistematizeaza oarecum locul meu, al lui ca sportiv si al restului intr-un raft de bibiloteca dornic de exploatare.
Am tot scris si spus multe despre sistem aruncandu-ma singur de buna voie in prima linie a frontului de razboi, un razboi al intereselor meschine ce si-a folosit armele la liber atingandu-ma periodic pentru ca am aparat valorea, dreptatea si drepturile sportivilor. Am preluat nevoile si doleantele sportivilor si am cerut respectarea lor in fiecare mediu in care am intrat. Si asta m-a costat.
Daca am regrete pentru felul in care am perceput sa lupt alaturi de sportivi si respectarea drepturilor lor acesta este unul: mi-am facut dusmani din cauza altora, pentru nevoile altora, fara fi razboiul meu. Este poate greu de acceptat faptul ca tragerea ponoaselor le suport eu, dar cineva trebuie sa culeaga si gunoiul. Si responsabilul de serviciu sunt eu.
M-am certat cu Haradau, am dat mesaje Ruxandrei Dragomir, am facut ca trenul in biroul contabilului sef Catuti la Olimpia, am invocat regulamente nerespectate arbitrilor de turneu, am contrazis pe Caravan, am discutat in contradictoriu cu Nea Alexe, cu Itu, cu Ursuleanu, am cerut explicatii Dlui Dimofte ( Dumnezeu sa il odihneasca in pace ), cate dracu nu am facut … Am facut sedinte cu Teo Cercel, cu Dl Ghipu, cu Simina Angelescu ( preparatori fizici si psihologi ). Ba am reusit sa intru in contradictoriu si cu Silviu Zancu in urma articolului “Sfarsit de criza?” ( ultimul paragraf ). Si apropo, pe langa ca nu de Zancu era vorba acolo, cuvantul “mizerie” folosit de mine este adresat celui care face asta si nu lui Zancu care sa spunem ca are o alta abordare a aceleiasi probleme constructive. Dar am facut-o si p-asta. Am discutat in contradictoriu cu parintii incercand sa fiu sprijin si nu de putine ori rezultatul a fost dezastruos: intreruperi de colaborari.
Maica maiculitza … si nu mai adaug timpul pierdut pentru a rezolva si altele. De ce atatea lupte? Pentru ca sportivii cer. Si cineva trebuie sa le dea ceea ce ei cer.
In tot acest timp am luptat pentru a oferi sportivilor ceea ce au cerut. Stiu cu mana pe inima ca nu putine au fost cazurile in care am si gresit. Stiu insa ca am si intrat cu capul inainte intr-un razboi in care victimele colaterale sunt cele mai cautate, intr-in razboi in care antrenorul nu are drepuri, doar obligatii. Exact ca si sportivii cei carora numai asta nu am vrut sa aiba parte.
Nu am enumerat pe toti cei carora le-am provocat suparari, caci sunt multi. Nu am enumerat pe niciunul cu care am colaborat, caci nu exista. Insa … stiu, simt si o spun cu tarie ca niciunul dintre cei enumerati nu imi este dusman. Niciodata nu au fost. As fi vrut sa faca exact ceea ce sportivii au cerut, uneori poate prea repede, uneori prea evident, uneori prea mult. Acum, poate unii si citesc, le spun ca imi pare rau. Am facut ceea ce am crezut ca este de datoria unui antrenor implicat in performanta, si nu pentru mine, ci pentru ei.
Exista insa si un dusman, cel pe care sunt cu ochii pe el, acel cineva de care scriam tot in articolul “Sfarsit de criza?”. Incerc sa fiu calm, sa fiu responsabil si sa aman cu tarie ceea ce am de spus. Incerc sa gasesc solutiile cele mai diplomatice ce nu pot provoca pagube umane sau de constiinta. Incerc de ceva vreme si voi incerca si pentru ceva vreme. Incerc din rasputeri …
Imi raman insa cateva ore de liniste pana la o discutie destul de decisiva pe un alt plan ( dar tot profesional ) ce imi afecteaza oarecum viitorul. Sper ca persoana in care cred cu tarie sa mearga mai departe asa cum potentialul ei o poate face, un raspuns negativ schimband de la sine multe. Sau aproape totul.
Am scris mult, dar am fost destul de incarcat. Cum sunt la capitolul “spune coach ce ai pe suflet” inchei cu un lucru trist, dar asta e: dupa Roland Garros Juniori 2009, in prima duminica de dupa, zi a saptamanii in care Elena Bogdan castigase primul titlu intr-un turneu la senioare am luat decizia de a renunta la colaborarea cu Elena Bogdan. O decizie cumulata si datorata unui cuantum de doi factori, factori ce dpdv personal imi limitau posibilitatea de a o sprijini pe Ema la maxim. Din nou, cu aceasta ocazie, ii multumesc si o felicit pe Ema pentru tot, sperand ca undeva acolo nu m-am certat cu atatea persoane degeaba si, ca, am reusit sa fiu de folos cu ceva.
Ufff … acum gata, sunt mai linistit, dar trebuie sa fiu gata de nunta caci diseara unul dintre cei mai buni prieteni isi uneste destinele. Yuhuu, asa da.
Cu drag,
Am invatat de asemenea ca nu e de ajuns ca eu ca antrenor sa imi dezvolt permanent propria persoana, ci ca pentru a fi de folos trebuie sa inteleg persoana din fata in intregul ei, pe si in afara terenului de tenis, ajungand a comunica TOTUL pe intelesul ei si nu al meu. Am continuat constant sa fiu atent la ce am in fata pentru a putea analiza la rece solutii viabile ajungand de tot atatea ori a trai vieti paralele alaturi de ei … sportivii.
Si parca niciodata nu e de ajuns cu invatamintele, am reusit a intelege faptul ca toate astea nu ar avea loc fara aportul sistemului, un aport ce sigur ca de cele mai multe ori il putem analiza ca fiind sau nu constructiv, un element esential ce sistematizeaza oarecum locul meu, al lui ca sportiv si al restului intr-un raft de bibiloteca dornic de exploatare.
Am tot scris si spus multe despre sistem aruncandu-ma singur de buna voie in prima linie a frontului de razboi, un razboi al intereselor meschine ce si-a folosit armele la liber atingandu-ma periodic pentru ca am aparat valorea, dreptatea si drepturile sportivilor. Am preluat nevoile si doleantele sportivilor si am cerut respectarea lor in fiecare mediu in care am intrat. Si asta m-a costat.
Daca am regrete pentru felul in care am perceput sa lupt alaturi de sportivi si respectarea drepturilor lor acesta este unul: mi-am facut dusmani din cauza altora, pentru nevoile altora, fara fi razboiul meu. Este poate greu de acceptat faptul ca tragerea ponoaselor le suport eu, dar cineva trebuie sa culeaga si gunoiul. Si responsabilul de serviciu sunt eu.
M-am certat cu Haradau, am dat mesaje Ruxandrei Dragomir, am facut ca trenul in biroul contabilului sef Catuti la Olimpia, am invocat regulamente nerespectate arbitrilor de turneu, am contrazis pe Caravan, am discutat in contradictoriu cu Nea Alexe, cu Itu, cu Ursuleanu, am cerut explicatii Dlui Dimofte ( Dumnezeu sa il odihneasca in pace ), cate dracu nu am facut … Am facut sedinte cu Teo Cercel, cu Dl Ghipu, cu Simina Angelescu ( preparatori fizici si psihologi ). Ba am reusit sa intru in contradictoriu si cu Silviu Zancu in urma articolului “Sfarsit de criza?” ( ultimul paragraf ). Si apropo, pe langa ca nu de Zancu era vorba acolo, cuvantul “mizerie” folosit de mine este adresat celui care face asta si nu lui Zancu care sa spunem ca are o alta abordare a aceleiasi probleme constructive. Dar am facut-o si p-asta. Am discutat in contradictoriu cu parintii incercand sa fiu sprijin si nu de putine ori rezultatul a fost dezastruos: intreruperi de colaborari.
Maica maiculitza … si nu mai adaug timpul pierdut pentru a rezolva si altele. De ce atatea lupte? Pentru ca sportivii cer. Si cineva trebuie sa le dea ceea ce ei cer.
In tot acest timp am luptat pentru a oferi sportivilor ceea ce au cerut. Stiu cu mana pe inima ca nu putine au fost cazurile in care am si gresit. Stiu insa ca am si intrat cu capul inainte intr-un razboi in care victimele colaterale sunt cele mai cautate, intr-in razboi in care antrenorul nu are drepuri, doar obligatii. Exact ca si sportivii cei carora numai asta nu am vrut sa aiba parte.
Nu am enumerat pe toti cei carora le-am provocat suparari, caci sunt multi. Nu am enumerat pe niciunul cu care am colaborat, caci nu exista. Insa … stiu, simt si o spun cu tarie ca niciunul dintre cei enumerati nu imi este dusman. Niciodata nu au fost. As fi vrut sa faca exact ceea ce sportivii au cerut, uneori poate prea repede, uneori prea evident, uneori prea mult. Acum, poate unii si citesc, le spun ca imi pare rau. Am facut ceea ce am crezut ca este de datoria unui antrenor implicat in performanta, si nu pentru mine, ci pentru ei.
Exista insa si un dusman, cel pe care sunt cu ochii pe el, acel cineva de care scriam tot in articolul “Sfarsit de criza?”. Incerc sa fiu calm, sa fiu responsabil si sa aman cu tarie ceea ce am de spus. Incerc sa gasesc solutiile cele mai diplomatice ce nu pot provoca pagube umane sau de constiinta. Incerc de ceva vreme si voi incerca si pentru ceva vreme. Incerc din rasputeri …
Imi raman insa cateva ore de liniste pana la o discutie destul de decisiva pe un alt plan ( dar tot profesional ) ce imi afecteaza oarecum viitorul. Sper ca persoana in care cred cu tarie sa mearga mai departe asa cum potentialul ei o poate face, un raspuns negativ schimband de la sine multe. Sau aproape totul.
Am scris mult, dar am fost destul de incarcat. Cum sunt la capitolul “spune coach ce ai pe suflet” inchei cu un lucru trist, dar asta e: dupa Roland Garros Juniori 2009, in prima duminica de dupa, zi a saptamanii in care Elena Bogdan castigase primul titlu intr-un turneu la senioare am luat decizia de a renunta la colaborarea cu Elena Bogdan. O decizie cumulata si datorata unui cuantum de doi factori, factori ce dpdv personal imi limitau posibilitatea de a o sprijini pe Ema la maxim. Din nou, cu aceasta ocazie, ii multumesc si o felicit pe Ema pentru tot, sperand ca undeva acolo nu m-am certat cu atatea persoane degeaba si, ca, am reusit sa fiu de folos cu ceva.
Ufff … acum gata, sunt mai linistit, dar trebuie sa fiu gata de nunta caci diseara unul dintre cei mai buni prieteni isi uneste destinele. Yuhuu, asa da.
Cu drag,