Comportamentul copiilor in competitie reprezinta un subiect interesant de abordat in conditiile in care sansele de educare a starilor traite si expuse de catre acestia sunt in marea majoritate a cazurilor educabile. Pe de-o parte, sunt starile de iritare, frustrare, nervozitate. Pe de alta parte, sunt gesturi de superioritate transpuse in neglijenta si lipsa de coordonare generala.
Sunt evidente si consecintele:
rachetele aruncate in toate directiile, gesticulari de tot felul, debit verbal intens (cu ei, cu parintii, cu arbitrii, cu oricine), uneori si injuraturi.
Apar din primele minute ale unui meci juvenil si acapareaza incet si sigur intreaga desfasurare de forte. Se joaca tenis putin si din ce in ce mai putin si asta din ce in ce mai mult in tenisul juvenil. E o intarire a observatiilor facute in trecut.
Din cand in cand vezi un miracol, insa sansele ca el sa modeleze restul sunt mici. De obicei se intampla viceversa.
S-ar putea face ceva, orice ?
Pana la varsta de 14-16 ani copii trec prin foarte multe modificari hormonale, precum si prin repetate modificari de statura. Tenisul, prin specificul si ciclitatea permanenta data de antrenamentele zilnice si competitiile aproape saptamanale intensifica gradul de incarcare emotionala. Adaugam programul si solicitarile sistemului educational. O alimentatie “pe fuga” si o recuperare/odihna “cand se poate”. Si un mare stress adus de parinti.
Copii trebuie intelesi de parinti. Iar parintii trebuie sa fie fermi.
La randul lor parintii trebuie sa isi obisnuiasca copii sa invete sa se inteleaga pe ei insusi.
Nu e usor, stiu. Din acest punct insa trebuie inteles ca felul nepotrivit in care un copil se exprima pe terenul de tenis este pe de-o parte normal, insa pe alta parte este educabil. Din experienta, pana la varsta de 15-16 ani sansele de imbunatatire a acestui aspect sunt mari daca se lucreaza in sensul adecvat. Dupa aceasta varsta, totul devine anevoios.
In ceea ce priveste parintii, nu pot da sfaturi. Fiecare are o motivatie pentru care isi aduce copilul la tenis si un mod personal de a percepe ce are de facut, Aproape fara exceptie, fiecare parinte ajunge insa in punctul in care ar da orice ca propriul copil sa joace jocul de tenis, iar acela e momentul in care poate fi prea tarziu. Pana la urma, sa alergi dupa o minge, sa o lovesti in terenul advers si sa tii un scor se invata de oricine. E un fel de a spune ca joci tenis, dar nu unul de competitie in sensul in care se joaca in tenisul mare.
Personal consider ca nu faptul ca nu ajungi in tenisul mare este problema, ci ca nu ai cu ce. Iar acest ceva nu vine de nicaieri, el se munceste in ani.
Din pacate, parintii nu au alta solutie decat sa invete prin propria experienta. Stiu, exista destule cazuri de parinti dificili care le stiu pe toate. In fond, ei vor binele copiilor, insa de putine ori inteleg ca per ansablu le pot face un deserviciu.
Ce este insa regretabil:
- antrenorii si preparatorii fizici antreneaza fara numar acelasi tip de lovituri/exercitii, fara prea multa stiinta si planificare in viitor si la indicatiile parintilor. Sunt extrem de serviabili cand vine vorba de banii incasati si mai putin de responsabilitatea lucrului facut bine. Adica sa existe in carne si oase un antrenor preocupat si de atitudine si felul in care un copil joaca punctul in functie de scor ? Sunt rari.
- arbitrii sunt extrem de flexibili, ba chiar inexistenti la varstele pana in 16 ani. Am sustinut frenetic si o voi face in continuare ca interventia asupra copiilor si parintilor in competiile oficiale sa fie ferma in toate cazurile de atitudine deficitara. Atitudinea adecvata trebuie incurajata, dar atitudinea nepotrivita trebuie sanctionata.
- probabil din motive financiare, apelarea la un psiholog sportiv cu rol de informare si educare nu exista.
Cumva, inexistenta cluburilor cu o infrastructura propice, un colectiv tehnic bine pregatit si un flux eficient de administrare a activitatii sportive induce de cativa ani starea de dezechilibru observabila in teren in tenisul juvenil. Parintii platesc din ce in ce mai mult, copii merg din ce in ce mai mult cu parintii in competitii, antrenorii alearga dupa “clienti” si stau mai mult la incasat. Am observat si o lipsa acuta de comunicare intre parinti si antrenori privind ceea ce este de facut din punct de vedere al programului de antrenament, de turnee, obiective de dezvoltare. Asta nu e bine si se simte.
Nu in ultimul rand, presiunea punctelor duce in participarea haotica in competitii oficiale. Cum sistemul competitional national (numar de turnee per saptamana, modalitatea de alcatuire a piramidei competitionale, modul de alcatuire al clasamentelor, inexistenta unei motivatii suplimentare de a participa la turnee – trofee, premii, conditii de desfasurare etc) este total nepotrivit pentru o constructie sanatoasa a unui jucator de tenis ce tinde spre tenisul mare,
mergem inainte si asa. Ca merge.
Atentie insa ca prea multi copii nu mai joaca tenis cu pasiune, cu bucuria jocul in sine. Tenisul a devenit o experienta umana incordata in care primul sentiment care iti vine e sa cauti o usa de scapare. Sigur, exista si alternativa.
“Ba da prost esti!” am auzit in fiecare zi in care am mers la un turneu, de exemplu. Nu stiu daca facea referire la mine ca ma uitam sau la ei (ori copil, ori parinte) care exersau.
Cu drag,