Plec de la premiza ca pana acum nu am vazut parinte care sa nu isi doreasca binele propriului copil, cu atat mai mult cu cat sunt convins ca fiecare parinte are convingerea ca ceea ce face este si bine.
Intr-un tenis actual in care totul se petrece rapid, e de la sine inteles ca tinerii sportivi sunt condusi spre a face ceva tocmai pentru a indeplini asteptarile parintilor, aspecte ce declanseaza o oarecare presiune si afecteaza pasiunea, precum si interesul pentru tenis. Cum?
“Astazi va trebui sa il depasesti pe partenerul tau!”
Poate fi privit acest indemn ca o incurajare, ca un obiectiv, ca un lucru normal din programul de pregatire. De multe ori el insa el este asimilat ca si obstacol de doborat, ceea ma face sa atrag atentia ca e nevoie de a diferentia sprijinul acordat copiilor in indeplinirea unui obiectiv fata de a-l supune asteptarilor aruncate pe umerii lor.
Sigur, adultii vad lucrurile un pic altfel, dar conteaza insa cum decodeaza cel caruia ii este destinat mesajul. Simplul “trebuie sa …”, oricat de bine intentionat ar fi, instaleaza presiunea, ceea ce cumulat cu perfectiunea ceruta de parinti blocheaza emotional si nu numai.
Ce nu vor parintii? Nu vor ca copilul lor sa greseasca si astfel ii interzic greseala. Daca stai pe margine si urmaresti body language-ul micilor tenismeni, prima observatie va fi ca ei se tem de greseala si de esec pentru a nu supara pe cineva sau pentru a nemultumi pe cineva si astfel dezvolta inconstient jocul controlat. El este primul pas spre plafonare.
Asteptarile parintilor sunt totdeauna ridicate, caci nimeni nu e mai si mai … decat propriul copil. In sport ele insa pot prinde si conotatii negative.
Cu drag,