Partea I

Cineva scria ca blogul este un subterfugiu modern al omului in incercarea de aducere la lumina zilei a tot felul de trairi si impresii pe care altfel nimeni nu le-ar lua in seama. Regasesc ca este o afirmatie atat de absurda incat ii acord credibilitate deplina. De ce? Pai suntem guvernati de absurd si paradox in tot ceea ce facem incat o astfel de nascocire vine in intampinare cu brio asemeni unui gadget necesar desfasurarii optime a firului existential al omenirii, declarand cu o oarecare sfiala ca bloggingul devine din ce in ce mai mult o forma de comunicare eficienta intr-o lume reala guvernata fara doar si poate de spatiul virtual.

Acum ceva timp sms-ul trimis prin telefon era o modalitate viabila de transmitere de informatii, paradoxal insa sub o forma ce comprima o multitudine de trairi si sentimente printr-un continut atat de comasat de cele 160 de caractere. Acum a ramas la fel… din pacate. Spui de exemplu “mergem in oras diseara” scurt, dar in atat de multe feluri putem traduce asta incat iata ca un mare dezavantaj al comunicarii prin astfel de nascociri este modalitatea transmiterii informatiei. Timpul a trecut si astfel sms-ul este detronat de blog. Cu o varietate de imbunatatiri, dat tot pe acelasi principiu de transmitere a informatiei, pagina de web personala este un puternic instrument de a face aproape orice. Este un handicap sau un avantaj?

Postam pe un blog de toate, fiecare cum reuseste, fiecare in functie de ce anume vrea sa transmita, fiecare cum poate intr-un final. Aparent atat de multe avantaje sunt incat real vorbind nu se merita sa luam in discutie orice mic neajuns survenit. Si daca vorbim de costuri, transmiterea unui continut mai complex ca si numar de caractere este posibil la un pret mult mai redus, iar pentru cei ce accesul la net este oarecum limitat optiunea de scriere in word si apoi un scurt copy-paste rezolva problema. Totusi, handicapul sms-ului atat de popular se mentine, dezamagirea fiind intr-un fel mult mai mare si probabil datorita continutului destul de incarcat al unui post dintr-un blog.

Ce exprimam intr-un fel va fi decodat de catre cei ce citesc, dar cum exprimam va ramane o enigma. E normal sa fie asa?

Partea II

Pe aeroportul din Sao Paulo acum cateva zile, la distanta de cateva zeci de minute de la sosirea noastra un tanar blond cu castile de ipod in urechi intra si el sfios in sala de asteptare pentru cursa de Montevideo. Intr-un interval de timp apropriat o tanara impreuna cu tatal ei faceau acelasi lucru. Si ei ca si noi mergeau la acelasi turneu de tenis, lucru usor observabil dupa echipamentul specific tinut in spate. I-am rugat pe amandoi elevii mei sa intre in vorba cu ei si anume Robert cu baiatul si Ema cu fata. Robert a dat-o cotita in atat de multe feluri incat la un moment dat chiar nu intelegeam ce este asa greu sa vorbesti cateva fraze in engleza cu un jucator strain, in timp ce Ema si-a luat efectiv inima in dinti si facut cunostinta cu viitoarea jucatoare participanta la acelasi turneu.

Un inceput de drum ce nu prevestea nimic deosebit, dar iata cum soarta cateodata iti poate juca feste. Dupa ce Ema a intrat in vorba cu cealalta fata i-am aratat lui Robert ca se poate si ca e indicat sa o faca si el, tot statea in aeroport si isi putea face un prieten sau un viitor partener de antrenament. Cum insa m-am lovit de un negativism continuu, am renuntat. Ce puteam face?

A doua zi dimineata, Ema si-a gasit repede o partenera de antrenament ( ghiciti cine ? ), in timp ce Robert nu reusea sa gaseasca nimic, majoritatea respingandu-l pe diferite motive. Am facut un scurt searching si pe unul dintre terenuri se antrena si baiatul din aeroport. L-am cautat pe Robert si i-am spus ca este un baiat ce ar putea sa joace cu el, dar trebuie sa il intrebe el. Super incantat ca are o solutie s-a dus repede sa vada cine e si cand a vazut a putut doar spune: “Va bateti joc de mine? Stiti cine e?” I-am replicat calm: “Nu” “E baiatul din aeroport” si a incepet sa rada si sa dea din cap. Iata cum acest mic impas putea fi rezolvat in urma cu ceva timp, daca facea ceea ce ii sugerasem si care era de altfel un lucru extrem de normal atunci cand doi sportivi se intalnesc.

Povestea insa a continuat incredibil: baiatul a devenit partenerul de dublu al lui Robert ( fiind practic cam singurul fara pereche, majoritatea avand partener stabil de cu ceva saptamani incoace ) si cine credeti ca a fost adversarul lui din primul tur? Robert a castigat un meci destul de greu astazi, dar a avut ca si avantaj cele doua antrenamente impreuna cu baiatul din aeroport. Rezultatul putea fi cu siguranta altul, atat la simplu cat si la dublu, dar uneori soarta aseaza cuminte viata unui om. Este greu insa sa observ cum generatiile din ziua de azi fac cunostinta prin lumea virtuala si comunica ore intregi practic cu persoane necunoscute prin intermediul mess-ului, sms-ului sau blogului, iar cand sunt pusi in situatia de a comunica evectiv fata in fata se ascund sau pur si simplu nu reusesc sa o faca. De ce asa? Raspundeti voi. Pacat insa ca se altereaza pe zi ce trece comunicarea normala si devenim usor-usor roboti virtuali. E normal sa fie asa?

Partea III

Am citit postul lui coach Oni. Destul de multa semnificatie cuprind cele cateva randuri scrise, dar pe langa ce am adaugat acolo mai am ceva. Comunicarea cu adolescentii este o necunoscuta permanenta si mereu o provocare. Depindem de multe pentru a putea comunica eficient, dar mai mult depindem fiecare de propria persoana, de felul in care codificam semnalele primite si reusim sa le retransmitem. Tinerii reusesc sa exprime la un moment dat orice pe o anumita frecventa ce poate fi decodata doar de cateva persoane, iar de cele mai multe ori adultul transforma totul, fiecare analizand si prin prisma a ceea ce asteptam fiecare de la celalalt si poate e normal ca uneori sa avem repere-tinta pe cei ce reusesc sa reactioneze asemeni doleantelor noastre.

Exista cu siguranta diferente de comunicare intre fete si baieti, insa nu cumva e vorba si de o incapacitate de exprimare a lor datorita presiunii exercitate de parinti si datorita faptului ca uneori noi antrenorii ne dorim mai mult de la ei ( sub diferite metode, tiranice sau democratice )? Eu unul am reusit astfel de performante negative fiind intr-un final un factor perturbator, factor inhibator si factor generator de stress pentru sportivul aflat in pregatire. Si nu am facut decat sa vreau sa ajut mai mult. Si atunci? Putem vorbi draga Oni de comunicare eficienta atunci cand cu siguranta noi gresim pe undeva?

Atat de multe sunt de discutat incat lumea virtuala ar ramane blocata de aceasta mica tema filosofica. Cert este insa ca prin comunicare avanseaza atat sportivul cat si antrenorul, facand munca titanica de zi cu zi mai usor de suportat.

PS: cand insa ai si o sportiva in pregatire ca Andreea Iova, “Life is beautiful” indiferent de ce se intampla, iar asta ati simtit-o si dvoastra draga Oni. Un copil minunat aflat in plin proces de maturizare care nu in mult timp va exprima ceea ce simte si pe terenul de tenis la nivelul performantial aferent potentialului uman de care dispune. In curand!

Blogging from Montevideo,

Cu drag,