Visul oricarui sportiv presupune aproape in totalitate indeplinirea lui, nu? Asa crede si isi propune fiecare doritor de performanta inca de la prima lovire a mingiei de tenis. Pentru ca de el vorbim in principal. Jucatorul de tenis. Sau probabil viitorul performer. Depinde de nuanta visului.

Este bine sa visezi? Este indicat sa visezi? Impartasesc si pledez pentru existenta acestui vis in fiecare etapa de dezvoltare a sportivului. Motivele sau argumentele sunt destul de multe.

Intr-un post trecut scriam ca pentru sportiv a incepe sa viseze este aproape si o conditie sa viseze frumos sau sa finalizeze visul asa cum si-a propus. A incepe sa se sacrifice incepe sa devina un echivalent puternic in a culege roadele. Si asta de obicei cat mai devreme posibil. Totul decurge relativ idilic pana cand ceva sau cineva trezeste la realitate visatorul. Asta se intampla de cele mai multe ori, dar sunt si exceptii.

Se pare ca fiecare sportiv ajuns in top a avut visul propriu. Indiferent ca rostesti Roger, Justine, Pete, Martina… etc, fiecare a marturisit ca inca din copilarie s-au lasat condusi de vis. Este un lucru bun sa visezi. Iti da puterea sa mergi mai departe atunci cand incep obstacolele, devine ca o hrana interioara ce descarca vitaminele necesare valorificarii potentialului uman ascuns sub carcasa de carne si oase. “Mintea controleza corpul, iar mintea nu cunoaste limita” ( Craig Townsend ).

Visul oricarui sportiv este insa si visul oricarui membru al echipei care sprijina activ si constructiv. Mai devreme sau mai tarziu, mai intens sau nu, mai expresiv sau mai abtinut, visul se transforma si se raspandeste ca o epidemie. Incepi sa simti furnicaturile si incepi sa traiesti visul alaturi de sportiv: fie ca te numesti coach, parinte, preparator fizic, psiholog sau orice alt component implicat.

Ca si coach, fiecare inceput de drum cu un sportiv presupune declansarea unui vis. Pentru majoritatea finalitatea este identica cu cea a visului de sportiv, dar adaptata statutul de antrenor: stand in tribuna la un grand slam la un meci “night sesion” si incurajand de pe margine sportivul antrenat. Frumos vis, nu? Acest vis se adauga la celelalte existente. Pentru fiecare sportiv cate un vis. Si intr-un final se intregeste totul prin contopirea acestora cu visul propriu fiecarui coach.

Fara doar si poate parintele viseaza si el, dar sub cu totul o alta forma. La fel si ceilalti.

Iata ca visatori suntem toti. Dar nu vorbim numai de tenis. Aceste lucruri se intampla zilnic in cotidianul fiecaruia.

Daca am ramane in vis probabil am reusi sa creem o lume de poveste in care totul sa fie asemeni dorintelor proprii. Uneori realitatea este alta. Dar de ce vorbesc de realitate? Oare exista asa ceva? Nu este oare o deviere a visului? Tot timpul spunem: “Imi doresc un Ferrari!” Urmeaza cateva zeci de secunde in care esti metamorfozat numai la gandul ca ai putea conduce asa ceva, dar instanteneu inunzi creierul cu ganduri negative: “Nu am atatia bani”. Si gata, te-ai trezit la realitate. Daca am continua insa si am spune: “Am atatia bani fara problema” si ne-am lasa condusi in noua achizitie intr-o excursie de poveste, ar mai exista realitatea? Ar continua un vis ce ulterior s-ar dezvolta.

Poate fi inceputul unei interesante dezbateri folozofice, dar nu este cazul. De cele mai multe ori insa eliminarea, inlocuirea sau nepronuntarea acestui cuvant “NU” deschide o fereastra de progres extrem de puternica.

Ca si echipa sportiv – antrenor(i) infrunti constant solicitari si adaptari noi. De fiecare data visul incepe sa se clatine pentru ca ceva sau cineva incepe sa zgandare ca sa trezeasca la realitate. Ai gandit si te-ai exprimat cu “NU”, te-ai abatut de la drumul principal, ai luat-o pe un drum secundar si in scurt timp daca continui asa te vei trezi la realitate.

Dar vorbim de realitate ca de un lucru atat de nedorit, atat de rau. De ce oare trezirea la realitate este perceputa asa?

Eu dau doar doua posibile explicatii:

1. Cand visezi incepi sa vrei. Apoi incepi sa crezi ca poti. La un moment dat insa treci de pragul numit echilibru si totul se transforma obligatoriu in TREBUIE! Iata cum de la “EU VREAU!” se trece in “EU CRED!” si apoi in “EU TREBUIE!” Orice meci oficial se transforma in “EU TREBUIE sa castig!”. Ce castigam daca aducem sportivul in aceasta stare? Il facem mai destept, mai bun, mai superior ca perdantul lui? A castigat sau a pierdut un meci. Este obligatoriu sa castigi sau sa pierzi fiecare meci? Este? Eu zic ca nu…este mai important sa lasam sportivul sa catalogheze singur propria performanta. Este de datoria noastra sa ii ajutam pe fiecare sa fie valorosi nu prin rezultat. Conteaza mai mult “valoarea” comportamentului lor. Pentru ca acel “EU” este de fapt portavocea celorlalti visatori care incep sa schilodeasca emotional sportivul din punct de vedere volitiv. Nu sportivul spune “EU TREBUIE!”, el indeplineste vocea unitara auzita la fiecare antrenament, meci sau orice alta imprejurare: “TU sportivule TREBUIE!” Si cand incepe sa piarda ( lucru absolut normal ) totul devine ingrozitor, deplorabil, nemaintalnit, naspa… Daca nu trebuia sa castige socul era mai mic. Sau chiar pozitiv. Pentru ca inainte de a invata sa castigi, sportul de invata sa pierzi. Si nu oricum, ci cu capul sus.

2. Cand visezi iti propui ca visul sa devina realitate. Intr-o zi. In viitor. Pentru cei ce visul se transforma in “ani pierduti degeaba”, in dezamagire, in esec, nu este cumva rodul unei planificari nepotrivite? Nu este vorba de o stabilire a obiectivelor eronat facuta? Oare cei ce au decis au fost si in masura de a duce la indeplinire aceasta sarcina de stabilire a obiectivelor?

Daca iti propui sa inveti o lovitura intr-un an ( de ex ) este pozibil ca trezirea la realitate sa fie in regula. Daca insa nu tu ca practicant stabilesti asta si tie doar ti se aduce la cunostinta ca intr-un an vei invata asta? Daca din variate motive, fie ele obiective sau subiective ce tin ori de tine ori de ceilalti nu poti duce la indeplinire asa ceva? Trezirea va fi un dezastru.

Cum alaturi de sportiv si ceilalti viseaza, stabilirea obiectivelor corespunde cu planificarea secventelor ce le dorim sa se intample in visul comun. Tot ce tine de stabilirea obiectivelor implica aportul activ al sportivului si nu numai al parintelui sau antrenorului. Sportivul trebuie intrebat si sfatuit constant, el nu trebuie sa primeasca verdictul pe care trebuie sa il duca la indeplinire. Cu cat isi va asuma obiectivele, cu atat isi va asuma si eventualul esec. Si pana la urma, nu sportivul face performanta? Nu el este cel care este in masura sa isi dirijeze propiul destin? Ceilalti visatori sunt datori sa il sprijine, sa ii ofere o multitudine de solutii.

E tarziu deja,

Un cu totul alt vis este gata sa inceapa la mine,

Cu drag,