Daca ar fi de premiat antrenorul unui jucator ce atinge succesul in tenis as incepe cu primul antrenor caruia i-as da maximum din grila de premiere. Nu e greu de explicat de ce acest rationament, e poate mult prea greu de definit succesul si cine face premierea.
Am inceput abrupt pentru ca acolo unde incepe tenisul pentru un copil este un mare nimic.
E liniste. Si un mecanism diabolic de colectare a banului visatorului de catre specialistul inexistent a carui punga (de informatii si de mingi) polueaza spatiul vizual. Ar fi nevoie de o reciclare, insa desi pute, nu deranjeaza.
Sunt putini antrenori. Si mult mai putini si pregatiti.
Incepand cu copii. Si trecand prin toate fazele dezvoltarii unui sportiv.
- pentru ca nu ne intereseaza sa oferim o calitate
- pentru ca exista cerere prea mare pentru care pretul decanteaza accesul la calitate
- pentru ca merge si asa
- pentru ca nu exista o motivatie in a ne face meseria
- pentru ca nu e timp de citit, de scris sau de vizionat tenis. Timpul trebuie umplut cu bani
- pentru ca atata timp cat am jucat candva tenis sunt potrivit pentru a invata (candva) tenis pe altul ca mine
- pentru ca nu exista notiunea de club sau scoala de tenis
- pentru ca mai important e sa fiu pe + decat sa fiu antrenor
- pentru ca fac de toate
- pentru ca nu exista un sistem de formare si perfectionare pus la punct si de actualitate
- pentru ca nu exista un sistem de control si management al calitatii serviciilor oferite
Sunt critic. Dar nu orb.
Privim prea departe, noi toti. Dintr-un mare nimic visam prea frumos. Iar acum e si mai dur: sunt rezultate de top ale unei generatii de exceptie pentru care, in cuantumul total al procentajului celor care au sprijinit, antrenorul (pregatit) a existat. Pentru generatiile urmatoare exista speranta si dovada ca se poate, dar si o realitate:
Antrenori prea putin pregatiti si parinti mult prea dispusi sa plateasca pe cei multi.
Sunt om si pot gresi. Dar nu sunt orb.
Cu drag,