Succes sau esec?

“Buna!”
“Buna.”
“Ce ai facut la turneu?”
Intampinare clasica a nou-venitilor din turnee din nou in pregatire. Si nu numai. Sportivi, antrenori, parinti incep conversatia direct, trecand la subiect si incercand sa catalogheze persoana din fata dupa rezultat.
“Am castigat!” ( turneul sau a ajuns in fazele avansate) sau “Am pierdut!” ( in calificari sau primele tururi). Se aud “Felicitari!” sau “Aha. Nu-i nimic.” In spatele acestei curiozitati insa se ascund calculele matematice, rautatea si invidia. Simti aceste lucruri. Incerci sa le ignori. Uneori poti. Uneori nu. De ce insa vreau sa vorbesc despre asta? Pentru ca nu intotdeauna rezultatul este echivalentul valorii. Pentru ca nu intotdeauna rezultatul reprezinta realitatea a ceea ce a fost. Pentru ca de cele mai multe ori nu rezultatul este oglinda reala a jucatorului sau antrenorului in acel moment.
Cum a fost de fapt? A fost un esec? Sau un succes?
Se pare ca este ceva natural de a cadea victima obsesiei asupra interpretarii competitiei in sport. Suntem interesati mai mult de rezultatul obtinut decat de participarea propriu-zisa, cuantificam de fiecare data finalitatea bruta a exprimarii pe terenul de tenis afisata alb-negru pe o bucata de hartie in dauna procesului numit experienta, dezvoltare…Facem corelatie directa intre succes si esec, intre victorie si infrangere. Victoria este sinonima cu succesul, infrangerea cu esecul.
Ce simplu se traseaza aceste lucruri, ce monocromatic observam si catalogam intr-o lume in care diversitatea si multitudinea culorilor guverneaza la tot pasul.
Pentru fiecare echipa insa drumul implica amandoua extremele. Pleci la drum si te intorci cu unul din cele doua calificative. Fara doar si poate intr-un final rezultatul este cel care iti da eticheta: valoros sau nu. Dar pana acolo este de parcurs un intreg proces de pregatire care vizeaza atingerea unor obiective. Atat de pregatire. Cat si de perfomanta.
Poti spune ( de exemplu ) ca participarea pentru prima data la un turneu de grand slam este un succes? Eu zic ca da! Daca pierzi in pimul tur insa totul se schimba. Atat de repede se da verdictul. Atat de repede totul se transforma intr-un esec.
Probabil ca pentru echipa a fost un succes. Pentru cei ce au primit informatia prin intermediul telefonului mobil, a internetului sau mediei scrise probabil ca nu. Vulcanul competitional prin care trec atat sportivul cat si antrenorul se comprima intr-un scor. Trairile, eforturile, munca acestui tandem este tradus imediat. Si de aici incep calificativele.
Indiferent daca vorbim de parinti ( in special ), sportivi sau antrenori “flagelul rezultatelor” isi face efectul. Indiferent daca rezultatul este pozitiv sau negativ “catalogul” mai bifeaza inca o data notele. Si de aici incepe “distractia”.
Cele doua extreme aleg victime. Fie ele in sens pozitiv. Fie ele in sens negativ. Se uita insa echilibrul. Un cuvant strain in mentalitatea si atitudinea multora dintre cei ce se cred in masura de a cataloga un tandem sportiv-antrenor doar prin prisma rezultatelor.
Este extrem de important sa castigi incat procesul constructiv de pregatire nici nu mai conteaza. Cat mai repede sa ajunga acolo. Acolo unde? Cine e interesat de castig nu suporta esecul. Normal. Dar ignora pregatirea de calitate bazata pe rabdare, principii, respect.
Cum este deci?
Succes sau esec? Prin ochii cui catalogati rezultatul d-voastra? Ai celor ce au fost in mijlocul luptei? Sau ai celor care au primit vestea stand acasa?
Ce este mai important? Sa participi? Sau sa castigi? Sau sa participi si sa castigi? Ca daca pierzi…e dezastru…nu?