Categories
Blog

Si eu am fost ca el. Acum am uitat!

Cand eram mic ma uitam piezis la cei mari si ii acuzam in soapta ca visele mele nu deveneau realitate.

Jucam cu mingi Aeroplane si d-abia facusem trecerea de la rachetele de lemn la cele din fibra de carbon si de aluminiu, inlocuind corzile cu fire trase de mana si jucand mai mult decat o arata ora de antrenament in planificarile antrenorului, tragand de adidasii Pionerul gauriti de vreme pana ce mama renunta la a mai scoate petele de zgura.

Sufeream in tacere din cauza conditiilor de pregatire jucand iarna in sali de scoli la ore greu de suportat, dar aveam dorinte, ambitii, vise; vroiam sa joc si eu ca ei cei din secventele monocrome ale televizorului Goldstar cumparat cu o punguta de cafea in plus de undeva de langa magazinul Unirea. Cred ca am facut sacrificii, dar niciodata nu le-am acordat prea mare importanta, caci nimic nu se compara cu turuitul taciturn al vechii noastre Dacii rosii model ’86 ce isi taraia fuselajul catre terenul de tenis.

Ajungeam la limite si de multe ori il cautam cu privirea pe tata rugandu-l parca sa incerce sa schimbe ceva; asa consideram eu ca el era in masura sa imi asculte dorintele si sa schimbe totul pentru ca eu sa reusesc. Nu putea insa sa faca mai mult, facuse totul pentru mine ducandu-ma acolo la terenul de tenis.

Sigur, asa am fost multi dintre noi cei ce am jucat si tenis, mai bine, mai rau, mai cum vreti … Si sigur, vremurile s-au schimbat inversand rolurile celui ce azi priveste tenisul prin prisma copilului de ieri.

Acum sunt mare si ii arat cu degetul pe cei mici ca nu se mai joaca tenis.

Am evoluat intrand si la liceu, apoi la facultate, intrand usor si in castigarea painii de zi cu zi. Visele mele nu devenisera realitate asa cum noptile copilariei le-au pregatit cu atat patos, dar am continuat rascolesc in jurul meu raspunsul la rugamintea trecutului: pe cine altul in afara de tata ar fi trebuit sa il implor sa schimbe ceva?

“Las’ ca ma fac eu mare!” a fost si va ramane ghidul dupa care mi-am indrumat tenisul sperand ca schimbarea poate exista daca tot ce ne inconjoara are o succesiune logica. Invatasem pe parcurs ca sinonimul este dat de cuvantul sistem, neputand insa sa ii gasesc o defintie decat sa il cataloghez ca si complicat. Pana am inteles ca sistemul inseamna omul.

Pana ieri am fost un visator ce a depins de omu’ mare, acum sunt omu’ mare de care visatorul depinde. Am uitat insa ce inseamna sa iti doresti ca cineva sa iti intinda o mana atunci cand poate crezi ca esti indreptatit sa ceri mai mult, intrand in jocuri de oameni mari in care ei cei mici nu isi au locul.

Si acum incep sa acuz …

De cand am inceput sa vorbesc, dar mai ales sa scriu despre drepturile sportivilor am primit eticheta binemeritata. Nu-i bai caci oricum nu sunt asa iubaret de funduri afumate de conducere, nu-i bai caci ceea ce spun nu vreau sa fie si adevarat sau sa mi se de-a dreptate, nu-i bai caci oricum timpul trece. Nu-i bai … insa doare cand stiu ca spun si azi ceea ce am trait cu totii ieri, dar multi dintre cei ce am si rezistat in tenis azi conducem dupa reguli trasate de propriul interes, un individualism aparte ce imparte caruta in functie de gradul celui cu drept de semnatura.

Schimband in draci admistrativul umbland la drepturile sistemului si omitand subtil ca fara el, sportivul, orice joc sublim nu isi poate avea nici macar locul pe o foaie mototolita de ganduri impingem gramada inainte: drepturile sportivului au ramas in continuare aceleasi dorinte, ambitii, vise.

Ieri am fost sportivi, apoi antrenori si acum detinem o functie de conducere in care amnezia isi traieste dulcea sa hibernare comfortabila. Am inceput sa subtiem din ce in ce mai mult “materia prima” si sa ingrosam din ce in ce mai mult obrazul pana in? ziua in care zacamintele naturale de sportivi au fost epuizate, pentru asta fiind responsabili exact noi astia ce am trait tenisul si nu l-am adoptat.

Desi printre cei ce au adoptat tenisul se numara si oameni capabili sa inteleaga fenomenul si sa se adapteze la caracteristicile lui, marea majoritate privesc totul prin prisma eficientei financiare. Ca prostul ma intreb din nou: pe cine sa rog sa schimbe ceva si acum cand eu am ajuns mare?

Pe nimeni. Managerul de succes al prezentului intinde o mana inainte si una o baga in pantaloni, inchizand permanent ochii: nu conteaza pentru el de unde provin banii, bine ca ei vin. DAR maine, intr-o zi ca oricare, tenisul isi va primi rasplata.

Traiasca punga, vesnica pomenire sportului de performanta.

PS: si cand ma gandesc ca si eu am fost ca el cel din poza, stand pe banca si stamband din dinti. Las’ ca se face el mare!

Cu drag,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *