“A trecut ceva vreme de la ultimul rasarit de soare privit in liniste sau macar cuprins in graba” … Imi sopteam in liniste dis de dimineata pornit la drum haotic dupa o noapte plina de zvarcoliri, pasind in taina intr-o noua zi de duminica torida de vara intr-un Bucuresti amortit inca.
Nu am apucat rasaritul, dar am urmarit inaltarea lina a zmeului purpuriu de undeva de deasupra blocurilor pana in inaltul cerului compact. Acum dogoreste parintesc pe cer. Nici nu cred ca imi doream sa vad mai mult decat aceasta imagine-traseu decat asa sau, poate, influentabila intr-un sens comun ce ar fi schimbat frumosul la un standard acceptat si apreciat deopotriva.
Cobor ochii acum, urmarind zmeul buclucas cum isi continua drumul spre inaltul cerului … cineva acolo dirijeaza parsiv traiectoria si cum soarele e deja prea puternic ma retrag la umbra. Am vazut ce a fost frumos, acum e timpul sa astept rasaritul de a doua zi. Pana atunci rasaritul lunii e parca mai aproape …
Cu drag,
Categories