E o intrebare ridicata de psihologul american John F. Murray. Si nu e una usor de gestionat.
Cui i-ar dauna mai mult? Ar fi o continuare.
Ar dauna totusi cuiva? Ar fi o concluzie.
Cu drag,
Categories
E o intrebare ridicata de psihologul american John F. Murray. Si nu e una usor de gestionat.
Cui i-ar dauna mai mult? Ar fi o continuare.
Ar dauna totusi cuiva? Ar fi o concluzie.
Cu drag,
9 replies on “Poate antrenamentul mental sa dauneze?”
:)) E subiect de doctorat întrebarea…Puteti începe cu antrenorii, terminând cu sportivii. Parintii, managerii, preparatorii fizici si medicii sunt si ei la mijloc.
@Mada: noi, specialistii care oferim servicii in sport, nu prea ne laudam cu greselile noastre. E oare o abordare eronata? Mie personal mi-a placut subintelesul intrebarii din titlu si putem discuta pe paliere diferite intr-un domeniu extrem de complicat, atat cat cel putin mie imi permit cunostintele. Sa incepem cu cei care ar putea apela la antrenamentul mental: intr-o proportie covarsitoare noi adultii impingem pe “micul adult” catre psiholog, mai nou mental coach. E bine, e rau? De ce numai el, de ce nu si noi?
Sunt de acord. 🙂 De cele mai multe ori, cei care imping sportivul catre psihologul sportiv sau mental coach au si o lista de ‘probleme’ pe care jucatorul le are si pe care psihologul ‘trebuie’ sa le rezolve. In majoritatea cazurilor, sportivul are cu totul alte ‘probleme’ (dorinte, aspiratii, frustrari etc.) decat cele mentionate de adultii care au solicitat serviciile unui psiholog sportiv/mental coach. Psihologul/mental coach poate ajuta sportivul in solutionarea ‘problemelor’ proprii, insa lista va ramane in acelasi stadiu, ceea ce va duce la modificarea status quo-ului. In acest moment, sportivului i se va bloca accesul la psiholog/mental coach sau invers. De aici sunt multe variante, mai ‘daunatoare’ sau mai putin ‘daunatoare’ pentru sportiv, antrenor, parinte etc. In aproape toate situatiile rezolvarea este statul de vorba. Pentru a sta de vorba, insa, este necesara acceptarea existentei subiectului de discutie.
Asta e o varianta de raspuns-poate clarifica putin primul comment. Dar, drumul e lung si domeniul complex. Oricum, ma bucura foarte mult intrebarea asta pusa din perspectiva antrenorului.Putem dezbate mai departe face to face.
@Mada: Hai sa stam de vorba. Accept existenta subiectului de discutie. Sa spunem ca eu, antrenorul, am lista cu problemele de rezolvat pentru jucator asa cum o vad eu. Cat de benefic pentru mine ar fi sa o inlocuiesc cu propria mea lista, sa vin la psiholog/mental coach si apoi sa revizuiesc lista sportivului? A ma cunoaste pe mine mai bine poate avea impact constructiv asupra cunoasterii sportivului?
Ok. Raspunsul este da, cu cat antrenorul se cunoaste mai bine pe sine si este constient de modul in care propriile experiente, asteptari, frustrari, comportament influenteaza relatia cu sportivul, atmosfera de la antrenament sau competitie, cu atat el va fi mai capabil sa controleze aceasta influenta si sa se concentreze mai mult asupra nevoilor sportivului. Asta nu inseamna, neaparat, ca lista cu probleme de rezolvat a antrenorului se va schima. Se poate schimba punctul de vedere, se pot intelege cauzele ‘problemelor’ in mod diferit, precum si solutiile si impactul lor.
1. Un exemplu ar fi situatia in care antrenorul crede ca sportivul nu este suficient de motivat si nu lucreaza suficient de mult in timpul antrenamentului. O perioada, antrenorul incearca diferite tehnici de a ameliora situatia (pedepse, recompense, glume, incearca sa schimbe climatul la antrenament, incearca sa afle daca sportivul trece printr-o perioada mai grea in viata personala etc.). Dupa un timp, antrenorul devine foarte frustrat si se decide sa apeleze la serviciile unui psiholog/mental coach. In urma observarii antrenamentelor si a discutiilor, atat cu sportivul, cat si cu antrenorul se ajunge la concluzia ca sportivul nu intelege exact ceea ce antrenorul ii cere, devine frustrat pentru ca nu reuseste sa-si imbunatateasca jocul, incepe sa-i displaca mersul la antrenament, depunand din ce in ce mai putin efort. Aparenta ‘problema’ de motivatie este, de fapt, o ‘problema’ de comunicare. In aceasta situatie, ‘problema’ de motivatie este vazuta ca fiind a sportivului, in timp ce ‘problema’ de comunicare implica atat sportivul, cat si antrenorul, antrenorul fiind cel care poate declansa rezolvarea ‘problemei’ pentru ca se afla intr-o pozitie de autoritate (fara a-si prejudicia in vreun fel autoritatea in fata sportivului).
In momentul in care antrenorul este constient de faptul ca mesajul pe care il transmite poate fi inteles diferit de diferite persoane (in functie de personalitatea lor, modul de gandire, experientele anterioare, nivelul educational etc.), va fi mai probabil ca acesta sa verifice daca sportivul a inteles ceea ce a vrut el sa comunice, inainte de a cauta alte explicatii si solutii pentru comportamentul sportivului.
2. Antrenorul este sau a fost sportiv in cadrul aceleiasi discipline sportive. In acest caz, bagajul de cunostinte tehnice, tactice si competitionale, modul de predare si comportamentul antrenorului sunt influentate de experientele proprii in calitate de sportiv.
De exemplu, antrenorul atribuie sportivului caracteristici proprii din perioada in care el era sportiv. In consecinta, asteptarile pe care antrenorul le are de la sportiv sunt/pot fi diferite de ceea ce sportivul crede despre abilitatile sale sau isi doreste. Aceasta situatie poate duce la exigente nerealiste din partea antrenorului care vor extenua fizic si psihic sportivul.
Un alt exemplu poate fi cel al unui antrenor care a experimentat asa-numitele mental skills (tehnici de concentrare, vizualizare, stabilire eficienta de obiective, dialog interior, tehnici de relaxare si de diminuare a anxietatii, motivatie inspirationala, debriefing, reflectie ghidata etc.) in cariera sa de sportiv. Avand experiente pozitive utilizandu-le si cunostinte suficiente pentru a le aplica in antrenament, el incearca sa isi invete sportivii sa le foloseasca. Sa presupunem ca antrenorul va incerca sa ii invete pe sportivii sai sa le aplice asa cum a fost el invatat. La un moment dat, va fi surprins sa constate ca pentru unii sportivi functioneaza, pentru altii nu. Asta nu inseamna ca ceea ce face el nu este bine, ci, mai degraba, ca ceilalti sportivi au nevoie de altceva sau de un alt mod de predare.
Situatiile de mai sus sunt doar exemple generale, iar consecintele asociate lor variaza de la caz la caz in functie de context, persoane, cultura etc. In concluzie, oamenii sunt diferiti si au nevoi diferite, in momente diferite. Nu este vorba de bine sau rau, alb sau negru, ci de a ne cunoaste suficient de bine pe noi (in diferite ipostaze/roluri) pentru a fi mai constienti de impactul pe care il avem asupra celorlalti si a ne putea concentra, mai degraba, pe nevoile celuilalt pentru a-l ajuta sa progreseze in directia pe care si-o doreste.
Nu stiu daca am reusit sa clarific putin lucrurile sau, dimpotriva, sa starnesc si mai multa confuzie prin acest raspus, asa ca mai astept intrebari. 😀
@Mada: imi place. Asadar, eu, antrenorul, as avea beneficii in loc sa imi dauneze o colaborare cu un psiholog/mental coach. Am rezolvat un pas. In continuare: ca sa ajut sportivul, ar fi oportun ca si parintele sa faca acelasi pas? In sesiuni duble sau mult mai ocazional decat eu, antrenorul? 🙂 Si inca ceva: el, sportivul, ar avea dreptul de a isi exprima punctul de vedere fata de antrenor in prezenta unui mediator, sa ii spunem psiholog/mental coach? Cu alte cuvinte, ‘problemele’ jucatorului ar putea fi transformate in beneficii daca psihologul ar invita antrenorul la discutii sau antrenorul ar solicita medierea in perceperea situatiei de fapt?
1. Parintii
Da, este recomandabil ca si parintele sa faca acelasi pas. Frecventa sesiunilor depinde de la caz la caz (nu exista un numar de sesiuni recomandat in literatura de specialitate) si se stabileste de comun acord. In tenis (din carti si din experienta proprie), pentru ca interventia psihologului/mental coach sa fie cat mai eficienta, se lucreaza intotdeauna cu triunghiul relational parinte-sportiv-antrenor. Parintele are un rol foarte important in evolutia sportivului, rol pe care este recomandabil sa-l cunoasca (cu limite si responsabilitati cu tot) si pe care sa si-l asume. In cazul de fata, ma refer strict la rolul de parinte de sportiv, nu de parinte in general.
2. Mediatorul
Da, se lucreaza in echipa (antrenor-sportiv-psiholog sportiv/mental coach-parinte-preparator fizic-nutritionist-medic-manager). Dimensiunea echipei din jurul sportivului variaza, dar ideea e ca se lucreaza in echipa, plecand de la premisa comunicarii deschise. Parintele, sportivul si antrenorul vor participa la cele mai multe sesiuni. Psihologul/mental coach are, in primul rand, rol de mediator. Sportivul poate discuta deschis, oricand ceea ce se lucreaza in cadrul sedintelor cu psihologul/mental coach cu oricine doreste si are dreptul de a-si exprima punctul de vedere fata de antrenor, in prezenta mediatorului, bineinteles. Aici, ma duc cu gandul la confidentialitate. Pentru protectia sportivului (in primul rand) si a celorlalte persoane implicate, informatiile obtinute de psiholog/mental coach in timpul sedintelor individuale cu sportivul, parintele, antrenorul sunt confidentiale. Asta nu inseamna ca parintele, sportivul, antrenorul nu pot vorbi intre ei despre ceea ce s-a discutat in sedintele individuale (este chiar recomandat). De asemenea, toate informatiile legate de sport (rezultatele unor chestionare, teste, performance profile, grafice legate de evolutia sportivului, tehnici invatate etc.) sunt informatii care se prezinta intregii echipe. Confidentialitatea, rolul psihologului/mental coach si modul de lucru in cadrul echipei se negociaza la inceputul colaborarii, prezentandu-se atat avantajele, cat si deazavantajele diferitelor abordari. E responsabilitatea psihologului/mental coach sa faca asta, de la inceput.
‘Problemele’ pot fi transformate in beneficii, daca exista implicare si se schimba unghiul din care sunt privite. 🙂
@Mada: Concluzia ar fi ca NU dauneaza, acelasi punct de vedere impartasit si de psihologul american. Sa existe si aceasta componenta in activitatea de pregatire a jucatorului, precum si a celor din jurul lui, poate fi insa mesajul cheie al intrebarii, transmis atat de tine cat si de psihologului John F. Murray prin argumentarile aduse. As adauga ca din observatiile mele, exista o limitare importanta ce este data de educatia primita si intr-o buna parte de mentalitate: vrem miracole fara a lucra sistematic, simplu si concret, vrem miracole fara a investi timp si bani in ceea ce ajuta mai mult decat acelasi tip de stimul aplicat (care consuma timp si bani cu mult mai mult), pur si simplu vrem miracole. Cum si apelam la “magicieni” pentru a le atinge macar cu gandul numai cand se considera ca e cazul, vor mai trece cativa ani buni pana se va constientiza ca nu exista scurtaturi, vorba ta Mada. Multumesc pentru tot acest schimb de informatii si mergem mai departe.
Cu drag,
Limitele sunt acolo pentru a fi depasite. Nu asta face sportivul tot timpul? Doar ‘Vrutul’ nu va produce niciodata (indiferent de domeniu si nivel) rezultate pentru ca nu implica Actiune. ‘Vrutul’/’Miracolul’ reprezinta Motivatia (pe care jucatorii , parintii si antrenorii, romanii o au din belsug :)) care insoteste individul pe parcursul drumului, dar care de una singura nu-l va duce nicaieri.
Cu placere,