E inevitabil ca un jucator de tenis sa nu fi avut la un moment dat avantaj intr-un meci competitional si apoi sa fi pierdut gandindu-se la acel avantaj. In majoritatea cazurilor tensiunea acumulata este eliberata verbal si in destul de multe cazuri este urmata de actiuni asupra rachetei, mingiei si ceea ce mai apare in cale.
Pentru mine sunt interesante:
1. dialogul ce intervine intre parinte/antrenor si sportiv. De cele mai multe ori unul moralist
2. momentul de istorie prin care trece sportivul
Si apar intrebari. Unele potrivite ar fi:
a. ce declanseaza starea prin care sportivul va trece? Este o cunoscuta ce poate fi prevenita?
b. daca istoria se poate invata, cat de mult i s-a alocat de catre parinte/antrenor in educatia sportiva a jucatorului inainte de a avea dialogul din timpul examenului?
Un schimb de idei si pareri ar fi benefic.
Cu drag,
5 replies on “Momentul de istorie”
😀 Un raspuns de psiholog care incepe cu depinde…
Depinde de varsta si etapa de dezvoltare in care sportivul se afla (cat de mult intelege jocul si pe sine in ipostaza competitionala). Momentul devine istorie atunci cand lectia a fost invatata. Asta nu inseamna ca momentul nu se va repeta. Lectia se invata si ea in etape si e nevoie de rabdare si sustinere(din partea sportivului, parintelui, antrenorului).
Dialogul de dupa moment, in cazul in care nu este o analiza a situatiei, comportamentului manifestat cu concluzie si actiuni de imbunatatire a momentului pe viitor, este absolut inutil. Manifestarile verbale, datul cu racheta de pamant, vandalizarea echipamentului sportiv si a dotarilor bazei de tenis sunt doar manifestari ale frustrarii si furiei sportivului. Adica, tema de discutat este managementul furiei. La copii, aceste manifestari sunt determinate de presiunea exercitata de pe margine (parinte, antrenor si alte persoane semnificative) si arata, de fapt, lipsa controlului emotional, a agresivitatii si ,uneori, Â a bunului simt ale persoanelor adulte din jurul sportivului. Sportivul manifesta simptomul, nu cauza ‘problemei’. Nu este normal ca un copil de 10 ani sa injure si sa dea cu racheta de pamant in mod recurent. In cazul in care se intervine in aceasta etapa, adica antrenorii, respectiv parintii actioneaza preventiv si isi adapteaza comportamentul, astfel incat el sa devina unul normal sportiv, discutiile de dupa meci vor deveni discutii despre meci, nu despre racheta de tenis si ‘nesimtirea copilului’. De asemenea, e normal ca un copil de 10 ani sa planga. Este foarte sanatos sa fie lasat sa planga, fara sa fie certat, bruscat sau batjocorit. Este foarte sanatos sa fie intrebat ce crede despre meci si sa si fie ascultat. Este foarte sanatos sa i se explice de ce e bine sa planga. In cazul in care la 10 ani, unele din aceste lucruri sunt facute, datul cu racheta si injuratul de la 14, 16, 20 de ani vor avea legatura cu hormonii, frustrari de moment, lipsa de concentrare, deficiente tehnice, tactice, conditie fizica, nivelul de pregatire mentala a sportivului etc. (cauzele sunt multiple si depinde de la caz la caz).
@Mada: multumesc.
Am observat de-a lungul timpului ca desi scoala nu mai este in asementimentul copiilor, unele materii le sunt atat de apropriate incat le invoca in momentele in care cauta o scuza. Azi am scris plastic despre istorie, dar matematica, geografia si fizica exista in lista lor.
Daca ma refer la momentul de istorie din capul sportivului pentru mine e important sa inteleg de ce atat de multi copii cad prada lamentarii in momentul in care e timpul pentru a cauta solutii?
Daca ma refer la dialogul de pe margine catre teren si viceversa pentru mine e important sa inteleg de ce copii nu sunt sprijiniti in a invata sa isi caute solutiile singuri si sunt invatati sa le ceara?
Sunt cateva aspecte care au legatura cu educatia sportiva in cadrul procesului de pregatire. Eu asa vad lucrurile, cel putin dintr-un punct de vedere. Este extrem de greu sa inteleg de ce majoritatea parintilor cer antrenorilor munca fizica pentru a justifica remunerarea si in acelasi timp nu vreau sa inteleg de ce antrenorii ofera aceasta munca fizica doar pentru a isi mentine copilul.
E un cerc in care depinde de x,y,z. Asta am inteles. Cineva insa are si responsabilitatea lui ‘depinde’.
Cu drag
In momentul de fata, as zice ca responsabilitatea lui ‘depinde’ este impartita intre sistem si elementele sistemului. Â In cazul sistemului disfunctional elementele au doua variante: se adapteaza sau ies din sistem. Pentru a se schimba ceva, din punctul meu de vedere, ar fi nevoie ca multe elemente de la baza sistemului sa se razvrateasca si de alte elemente din varful sistemului care sa actioneze in aceeasi directie. Adica, sportivul (copilul) este victima abuzului celor din jur. Lipsa de responsabilitate a institutiilor nu justifica lipsa de responsabilitate a individului. Bunul-simt si educatia (formala sau informala) se construiesc, costa, implica un proces indelungat si absenta lor nu poate fi inlocuita de bani. In unele locuri, exista legi care reglementeaza lucruri, de altfel, firesti :educatia si bunul-simt sa fie recunoscute chiar si de cei carora le lipsesc cu desavarsire. Nu ne putem astepta ca toti oamenii sa aiba bun-simt si o anumita capacitate de intelegere, dar putem alege sa fim sau nu pasivi, sa lucram sau nu cu acele persoane pana sistemul ‘va decide’ ca e si reponsabilitatea lui sa reglementeze aceste lucruri. Asumarea responsabilitatii pentru deciziile si comportamentul propriu, insa, nu e o alegere, e responsabilitatea de a te numi adult.
Se spune, ca e de ajuns ca un uliu sa falfaie aripile pentru a declansa un uragan.
Bineinteles ca fraza de mai sus, presupune ca in realitate toate variabilele converg catre coordonatele geografice ale uliului. Variabile inseamna context, context inseamna “depinde” (citez Mada).
Ca se intampla in cariera oricarui sportiv, asta inseamna normalitate, normalitate inseamna ca e bine. Ceea ce urmeaza …..depinde!
Lucrul cu OMUL e diferit, greu si fascinant. Niciodata la fel. Lucrul cu un COPIL adauga la cele de mai sus responsabilitate.
Responsabilitatea actiunilor sau a cuvintelor ce pot mai tarziu declansa un uragan sau pot oferi o normalitate.
Un factor sau un cumul de factori (variabile) pot sta la baza reactiei violente a sportivului. Printre factori cred ca pot fi:
Tensiunea meciului – un meci de calificare/ de baraj pentru obiectiv.
Tensiunea acumulata din meciurile anterioare.
Istoria celor doi adversari (intalnirile anterioare)
Presiunea de victorie din partea antrenorului/parintelui.
Relatia cu antrenorul si atmosfera din tipul antrenamentelor.
Atmosfera din familie – asteptarile parintilor asupra carierei sportivului.
Mediul in care traieste sportivul acasa/ la scoala/ la club. Un mediu mereu competitiv, unde doar unul castiga, unde trebuie sa fi cel mai bun pentru a intra in gratiile cuiva sau pentru a multumi pe cineva.
Mentalitatea indusa din copilarie – replici de genul: ai avut o sansa si ai ratat-o / daca nu faci acum, nu te mai las sa… niciodata! – si multe altele sub diferite forme ce ghideaza gandirea copilului catre un punct culminant care va sta la baza viitorului sau.
Dorintele si exigentele personale ale copilului (personalitatea sa).
Bunul simt si educatia primita in familie.
Asa cum am spus mai sus, lucrul cu omul, nu e mereu la fel. La unul poate fi o cauza, la antul poate fi alta si tot asa…
Ce faci ca antrenor/parinte cand se intampla in meci?
Sa pui paie pe foc, nu ar fi o solutie buna.
Orice foc se stinge singur intr-un final. Iar apoi dupa meci, poti discuta cu el cat a ars degeaba .
Ce faci ca antrenor/parinte dupa meci?
Sa ameninti e ca si cum pregatesti paiele pentru urmatorul foc ce mocneste.
Sa-l asculti pe sportiv si sa incerci sa-l intelegi si impreuna sa gasiti o abordare adecvata viitoarelor conflicte interne ale sale, sa-i arati ca e normal ce i s-a intamplat, ca toti am trecut prin asta si uneori inca mai trecem, sa-i arati ca e si el om (ca tine), e ca si cum ai cauta cauza incendiului pentru a preveni pe viitor.
Asa ca nu-ti ramane decat sa incerci, cauza va fi mereu alta… 🙂
Fiecare copil e un joc de puzzle. Puzzle-urile sunt diferite, mai accesibile, mai dificile, la fel si copii.
Atentie cum punem piesele, pentru ca la final sa avem un puzzle minunat!