Trofeul Bonfiglio … juniorii … “o alta lume, aceeasi de fapt” … hieroglife emotionale ce pun stapanire pe jucatori uneori mai mult decat pot fi ele controlabile … o constatare palpabila a unei lupte invizibile ce se petrece departe de ochiul uman.
Revenirea in randul juniorilor aduce cu sine nelinistea, o stare emotionala speciala ce se resimte prin apararea statutului capatat in trecut tot la juniori sau cumulat cu trecutul apropriat in care “lumea” a fost alta in randul seniorilor. Unii isi apara performantele anterioare, unii vor sa demonstreze progresul acumulat, unii pur si simplu nu isi gasesc locul; mai putem vorbi poate de cei ce sunt fortati sa joace juniori din cauza unor accidentari medicale. Dar nu e cazul trairilor de fata.
Tot ceea ce se retraieste “inapoi la juniori” sparge uneori puterea de control sau autocontrol a sportivilor, o stare de incordare permanenta ce are radacini adanc infipte de care parca nu mai poti scapa. Totul e ciudat, altfel decat se putea chiar imagina … desi lumea e aceeasi. De ce oare?
Cand pleci la drum e normal poate sa mergi inainte, trecand pas cu pas peste fiecare etapa: copii, juniori, seniori. Cand ai posibilitatea sa alegi poti incerca anormalitatea de te a juca si inapoi acolo unde, teoretic, ai demonstrat ca o poti face, un pas ce presupune usurinta in joc, dar si greutate in felul in care gandesti sa joci. Trairi, senzatii, sentimente ce incep sa preia controlul. Oare aceasta reintoarcere poate fi resimtita ca o retrogradare in subconstient ce declanseaza autopresiunea ca si mecanism de protectie? Ar fi, poate, un motiv ce sta in picioare. Pe undeva e un fel de intoarcere in timp ce declanseaza stari conflictuale interne ce pur si simplu apar. Nu si le propune nimeni, nu si le doreste nimeni si oricat de mult ai incerca sa le ocolesti ele se instaleaza singure prin ceea ce te inconjoara: sportivi, antrenori, fenomen sportiv.
E greu sa gasesti cuvinte care sa descrie ceea ce se intampla in astfel de cazuri. Cert este ca uneori felul in care se percep acesti pasi pot influenta in masura foarte mare evolutia ulterioara, referindu-ma la faptul ca inapoi inseamna totusi inainte daca gandurile nu sunt inundate de senzatii. Si cand apare dialogul intern atat de multe incep a fi omise din mediul extern. Ce e si mai greu? Cand toate acestea sunt constientizate si incepe lupta de controlare prin dorinta … un pas mic pana la blocaj sau un pas mare pana la eliberare.
Mix-ul de turnee este un joc al soartei ce noi spunem ca il controlam, un fel de viziune a viitorului ce poate avea beneficii, dar si efecte negative, un mecanism diabolic de asumare a responsabilitatii pentru ceea ce planifici … un fel de controlul necunoscutului.
A parcurge un drum inapoi inseamna totusi un pas inainte, caci uneori poate e mai bine sa infrunti situatii incomfortabile ce altfel nu ar fi aparut, desi, sincer, e bine sa nu apara niciodata. Te lovesti de ele uite asa atunci cand nu te astepti sau nu e momentul, dar poate ca si asta e problema de perceptie: resemnare sau un nou inceput?
Din Milano,
Cu drag
Revenirea in randul juniorilor aduce cu sine nelinistea, o stare emotionala speciala ce se resimte prin apararea statutului capatat in trecut tot la juniori sau cumulat cu trecutul apropriat in care “lumea” a fost alta in randul seniorilor. Unii isi apara performantele anterioare, unii vor sa demonstreze progresul acumulat, unii pur si simplu nu isi gasesc locul; mai putem vorbi poate de cei ce sunt fortati sa joace juniori din cauza unor accidentari medicale. Dar nu e cazul trairilor de fata.
Tot ceea ce se retraieste “inapoi la juniori” sparge uneori puterea de control sau autocontrol a sportivilor, o stare de incordare permanenta ce are radacini adanc infipte de care parca nu mai poti scapa. Totul e ciudat, altfel decat se putea chiar imagina … desi lumea e aceeasi. De ce oare?
Cand pleci la drum e normal poate sa mergi inainte, trecand pas cu pas peste fiecare etapa: copii, juniori, seniori. Cand ai posibilitatea sa alegi poti incerca anormalitatea de te a juca si inapoi acolo unde, teoretic, ai demonstrat ca o poti face, un pas ce presupune usurinta in joc, dar si greutate in felul in care gandesti sa joci. Trairi, senzatii, sentimente ce incep sa preia controlul. Oare aceasta reintoarcere poate fi resimtita ca o retrogradare in subconstient ce declanseaza autopresiunea ca si mecanism de protectie? Ar fi, poate, un motiv ce sta in picioare. Pe undeva e un fel de intoarcere in timp ce declanseaza stari conflictuale interne ce pur si simplu apar. Nu si le propune nimeni, nu si le doreste nimeni si oricat de mult ai incerca sa le ocolesti ele se instaleaza singure prin ceea ce te inconjoara: sportivi, antrenori, fenomen sportiv.
E greu sa gasesti cuvinte care sa descrie ceea ce se intampla in astfel de cazuri. Cert este ca uneori felul in care se percep acesti pasi pot influenta in masura foarte mare evolutia ulterioara, referindu-ma la faptul ca inapoi inseamna totusi inainte daca gandurile nu sunt inundate de senzatii. Si cand apare dialogul intern atat de multe incep a fi omise din mediul extern. Ce e si mai greu? Cand toate acestea sunt constientizate si incepe lupta de controlare prin dorinta … un pas mic pana la blocaj sau un pas mare pana la eliberare.
Mix-ul de turnee este un joc al soartei ce noi spunem ca il controlam, un fel de viziune a viitorului ce poate avea beneficii, dar si efecte negative, un mecanism diabolic de asumare a responsabilitatii pentru ceea ce planifici … un fel de controlul necunoscutului.
A parcurge un drum inapoi inseamna totusi un pas inainte, caci uneori poate e mai bine sa infrunti situatii incomfortabile ce altfel nu ar fi aparut, desi, sincer, e bine sa nu apara niciodata. Te lovesti de ele uite asa atunci cand nu te astepti sau nu e momentul, dar poate ca si asta e problema de perceptie: resemnare sau un nou inceput?
Din Milano,
Cu drag