M-am postat in tribuna centralului de la Medias urmarind un meci de dublu juniori?la Campionatului National Individual de 18 ani – faza semifinalelor. Diametral opus in fata mea unul dintre antrenori isi traia secundele ca fiind ultimele, in timp ce celalalt parca tocmai atinsese paradisul. Ati fi tentati sa spuneti ca scorul inclina in favoarea ultimului, dar realitatea arata?exact?invers.
Mi-au atras atentia discrepanta gesturilor si imaginile contradictorii ce se inlantuiau manusa.?Nu am putut sa ignor, asa ca am continuat sa observ in liniste “montajul” unei piese infipte in cotidianul de carton in care ne invartim.
La un capat de teren un tricou prespalat acoperea o pereche de pantaloni stersi de vreme si isi ondula cutele la fiecare gest articulat sau nu al celui ce clocotea. Ii vedeam ochii cum tintuiesc orice miscare din teren, inclestand pumnii la fiecare punct ce apropia sfarsitul dorit. Il simteam gata de eruptie pe moment ce bucuria prindea coaja. Il auzeam cum silabisea un “hai ma ca e bine” si apoi?indreptam privirea spre jucatorii cuminti ce preluau “ordinele” si le executau in liniste. La fel ca si el, doua ghemotoace de ghindoci imbracati “la oferta” sufereau si jucau pentru ceea ce isi propusera impreuna: rezultatul. Ei nu erau multi, dar ei reprezentau un club departamental al provinciei in care medalia castigata reprezinta inca?zi in?plus de?supravieture.
In celalalt capat, ochelarii de soare al “dirijorului” de pe margine strajuiau zambetul parsiv afisat in mod ostentativ. Albul imaculat brazdat de insemnele unei firme sponsor acopereau pana si gunoiul verbal scos la norma asemeni ?unei masini de cusut setata pe “mult, prost si fara rost”. Asemeni lui licuricii din teren straluceau de smecherie si isi incordau coarda vocala in incercarile lor disperate de a schimba din cand in cand “mortii” cu cate un organ. Imi e scarba si acum cand descriu plastic?”nuantele” aceeasi fatete, dar astia erau multi si reprezentau categoria orasenilor legitimati la un club privat?ai carui desemnati cu drept de semnatura urla in nestire ca investesc in sport pe la toate colturile.
Concluziile cred ca ar putea fi destul de multe, va las insa pe voi sa le trageti. Eu as puncta doar ca:
1. democratia sportiva corespunde liniar democratiei sociale in care investitiile in sport nu inseamna automat si rezultat cuantificat in performanta. Asa zisele cluburi private ce investesc sunt in marea majoritate cuiburi comerciale ce produc orice pentru a umple buzunarele hapsanilor si mai putin rafturile unei biblioteci ce peste multi ani doar praful ar mai putea sterge din stralucirea trecutului;
2. si a nu se uita ca medaliile trecutului au fost obtinute de centrele si cluburile departamentale in care militaria si-a impus armele. Si acum situatia este aceeasi la toate competitiile sportive majore unde tot aceste institutii bugetare trimit sportivii, fie ca vorbim de?Olimpiada sau?majoritatea Campionatelor Mondiale, Europene, Nationale. Am fost totusi o tara din fostul bloc comunist in care sportul a fost ancorat de ministere, situatie diferita in tarile industrializate unde sportul depindea de institutiile locale si/sau mediul privat. Tindem acum sa facem ca ei si adoptam Cartea Alba a Sportului trecand in descentralizare si deschiderea catre un pamant virgin. Nu sunt suporterul trecutului asa cum am mai spus-o, dar?nu suntem pregatiti sa supravietuim in regim privat daca dorim performanta. In niciun caz intrun interval de timp destul de lung.
Ceea ce e sigur este ca dupa multi ani va exista si un raport federal ce va enumera, cu aliniat si de la capat, fiecare cantitate de organe enuntata pe centimetru patrat in special de catre sportivi. Nu de alta, dar daca e criza, macar sa radem de ea ca avem de unde taia 🙂
Cu drag,