A scuipat si a injurat fara dubiu. Nu numai camerele de vedere au demonstrat-o, ci insusi el si-a recunoscut slabiciunea: “am gresit!” … si, oricat de mult ar putea fi iertat, gestul ramane mai viu decat multe din raspunsurile inaccesibile noua, privitorului.
S-au scris destule, multe dintre randurile tiparite aratand cu degetul gestul, apoi persoana si nu in ultimul rand locul unde totul a avut loc: iarba regala a Wimbledonului.? Acelasi pusti ce tragea din greu la antrenamente si isi dorea sa paseasca pe covorul neted a parasit terenul mult mai devreme intr-o derulare a evenimentelor ce azi a ramas si ea tot la trecut. Ce poate fi mai indescifrabil decat aceasta succesiune incontrolabila a timpului?
Aproape de o cariera perfecta dpdv al atitudinii pe teren, Victor a cedat impulsurilor, refuland intr-un final din calmul impenetrabil. Nu stiu cine e in masura sa il judece mai mult decat el pe el, cu atat mai mult cu cat gestul controleaza acum visul copilariei. A gresit fata de el si fata de sutele de ore de munca. Noi nu avem de ce sa privim cu dispret.
Si asta poate pune punct. Ramane gestul. Ramane persoana. Ramane Wimbledon 2010. Raman regretele.
Pentru mine ramane pustiul inalt si slab ce batea mingea in liniste dimineata devreme pentru un vis. Visul lui. El stie probabil daca totul a meritat!
Cu drag,
2 replies on “Ce ramane de fapt?”
Ce ramane de fapt? Din punctul meu de vedere ramane Victor cu valoarea pe care o are si pe care a demonstrat-o ani de zile. Sportivii sunt oameni si cu bune si cu rele. Multi au iesiri necontrolate, din fericire pentru ei nu pe iarba regala de la Wimbledon. Sigur intentia lui nu a fost sa ofenseze institutia in sine. Nu stiu cum simte el toata tevatura asta, dar oricum ar fi sper sa treaca (sau sa fi trecut peste ea) si sa continue sa ramana acolo in top.
Nu il judec pe Victor. Asa este, toti oamenii gresesc. Pot sa spun insa, ca si suporter, ca am fost foarte dezamagit si meciul mi-a lasat un gust amar.