Avioanele m-au fascinat mereu, chiar si cele de hartie ce au traversat dintr-o parte in alta bancile copilariei. Nu intru in amanunt, desi, parca, printr-un puzzle al sortii tot ceea ce a urmat a avut o legatura cu domeniul in sine.
Dis de dimineata. Azi.
Trezire devreme, cursa de linie Bucuresti – Istanbul, transport cu autobuzul, transfer si iarasi autobuz. Tot in aeroportul Ataturk, terminalul plecari/sosiri domestice am ramas surprins. Placut suprins.
Un Airbus 777-300 ER m-a preluat din Istanbul pentru a ma duce la +, – 500 km departare. O cursa interna. Prea frumos, nu? Si tare ciudat.
Pe seara,
departe de Bucurestiul dominat de toamna calda impart un spatiu comun cu zeci de jucatori si antrenori. E agitatie, dar una placuta si presarata cu intalniri ale ‘trecutului’.
Zambesc, desi ma doare usor capul. Ma uit in jur si imi place. M-am reintors in spatiul care mi-a dat atat de multe si asta e o senzatie de usurare, caci balastul muncii in federatie ar fi putut ucide, in liniste, esenta. Exista si va ramane regretul unui drum pentru o comunitate intrerupt inconstient, insa uneori nu ai de ales mai mult decat iti este dat.
Sunt inapoi in timp, asemeni lor. Si nu puteam fi aruncat mai potrivit decat cu sprijinul si confortul unui urias al aerului. Sunt inapoi acasa.
Cu drag,