Asta doresc copilasii … ii vezi cum o zbughesc din masina cu rachetica in mana si fug repede sa “joace tenis”, fie el cum o fi, dar numai tenis sa fie. Pe parcurs multi renunta, dar mai raman cativa, pe ici pe colo, dornici sa joace tenis ei si numai ei. Pana intr-un punct in care tenisul se joaca de nevoie si mai putin in voie. Dar asta e traseul, pana la urma, nu prea ai ce-i face.
Ma uitam in gol zilele astea la cei ce practica tenisul, la cei ce ii invata sa il joace, la parintii care dubleaza pas cu pas umbra feciorului indragostit de miscare. Ce frumos sa vezi acest peisaj acasa. Copilul rosu in obraji, antrenorul multumit, parintele bucuros. Ce frumos ar fi insa sa vad acest peisaj si departe de casa. Nu in antrenament, ci in competitie. Lucrurile se schimba si “joaca” se transforma subit, desi copilul ramane rosu in obraji. Mai putin antrenorul, cu mult mai putin parintele. Ei se transfigureaza.
Dispar repede schemele intortocheate si cunostintele beton ale antrenorului. Dispare repede sprijinul si caldura parintelui. Pentru ca ei nu mai vor sa lase copilul “sa se joace”. Ei vor ca copilul sa castige ceea ce joaca. Si asta este o noua etapa. Usoara la prima vedere, dar atat de anevoioasa totusi. Copilul ramane insa in lumea lui si joaca jocul asa cum ii vine, desi, treptat, incepe sa “uite” ceea ce simte. Face ce e invatat sa faca, nu are de ales, el e un executant. Doar fiecare investeste in el, nu?
Dupa ani si ani, copilul inca mai joaca tenis. E inca rosu in obraji, dar nu datorita vartejului jocului, ci datorita chinuielii de a gasi solutia la joc: sa castige. Intr-o zi se opreste vlaguit. Nu se mai intelege pe el, nu mai intelege ce face, astfel ca a incetat sa mai joace tenis. El, dar nu datorita lui. Dar nu mai conteaza, totul a fost.
Ma uitam zilele astea cum un pusti a raspuns instinctiv: “ma duc sa joc tenis!” … bravo, asa sa faci, dar stii ce te asteapta oare?
Numai bine,
Ma uitam in gol zilele astea la cei ce practica tenisul, la cei ce ii invata sa il joace, la parintii care dubleaza pas cu pas umbra feciorului indragostit de miscare. Ce frumos sa vezi acest peisaj acasa. Copilul rosu in obraji, antrenorul multumit, parintele bucuros. Ce frumos ar fi insa sa vad acest peisaj si departe de casa. Nu in antrenament, ci in competitie. Lucrurile se schimba si “joaca” se transforma subit, desi copilul ramane rosu in obraji. Mai putin antrenorul, cu mult mai putin parintele. Ei se transfigureaza.
Dispar repede schemele intortocheate si cunostintele beton ale antrenorului. Dispare repede sprijinul si caldura parintelui. Pentru ca ei nu mai vor sa lase copilul “sa se joace”. Ei vor ca copilul sa castige ceea ce joaca. Si asta este o noua etapa. Usoara la prima vedere, dar atat de anevoioasa totusi. Copilul ramane insa in lumea lui si joaca jocul asa cum ii vine, desi, treptat, incepe sa “uite” ceea ce simte. Face ce e invatat sa faca, nu are de ales, el e un executant. Doar fiecare investeste in el, nu?
Dupa ani si ani, copilul inca mai joaca tenis. E inca rosu in obraji, dar nu datorita vartejului jocului, ci datorita chinuielii de a gasi solutia la joc: sa castige. Intr-o zi se opreste vlaguit. Nu se mai intelege pe el, nu mai intelege ce face, astfel ca a incetat sa mai joace tenis. El, dar nu datorita lui. Dar nu mai conteaza, totul a fost.
Ma uitam zilele astea cum un pusti a raspuns instinctiv: “ma duc sa joc tenis!” … bravo, asa sa faci, dar stii ce te asteapta oare?
Numai bine,