Un meci de tenis si nimic mai mult. Acesta poate fi cadrul general supus imaginatiei si discutiei cu voi. Sau cu mine de ceva zile printr-o continua autoanaliza.
Ambitiile insa sunt mari, lasand in umbra undeva orgoliile, mancatul unghiilor, rautatea de tip vanitos, injuraturile. Ati ghicit, nu de meciul sportivilor e vorba, ci de cel al parintilor de pe margine. Un fel de intrecere la bursa unde cine a investit pana atunci pandeste potul baban. De unde insa, chinuiala e mare, satisfactia se lasa asteptata, dar si cand vine ori iti bate inima de bucurie ca “puiul”? e meserias, ori devii euforic si descarci totul … cu pumni, cu picioare, cu chei aruncate, cu injuraturi. Ce mai, spectacol futu-i mama masii.
Copilul insa tace. Si primeste, ca asa e in tenis, unul serveste, unul primeste … ce nu inteleg eu e ca principiul “eu l-am facut eu il omor” nu mai e la moda. Apoi, investitia in tenis devine din start o gaura irecuperabila in cele mai multe din cele 99 de procente cat are suta. Apoi, tot cum e in tenis, cineva trebuie sa piarda, iar acela poate fi oricine … de ce insa dragii mei sa iti aduci copilul la tenis ca dupa ce ii vezi zambetul larg combinat cu scrancetele zgomotoase sa il bati cu ura pentru ca a pierdut. Sau pentru ca nu a facut ce trebuia. Sau pentru ca nu a putut. Sau pentru orice alt motiv numai ca nu a facut cum dorea tata. Sau mama.
Si da-i. Pana intelege copilul. Sa inteleaga insa ce? Ca maine este o zi in care are de ales intre un zambet sau o vanataie? Intre o bucurie si o durere? Ii putem spune ca incercam sa il educam, ca d-aia a venit. Dupa ce a incasat la greu, se va uita crucis la tine incercand sa intrebe ceva. Nu va avea puterea sa lege?doua cuvinte ca stie ce urmeaza. Inca o repriza intensa … de educatie.
Pe undeva eforturile financiare indreptate catre antrenorii privati ce promit marea cu sarea si cer cam tot atata cat petrol si zacaminte naturale exista provoaca parintilor asteptari si dorinte incontrolabile. Rezultatele insa inseamna fapte ce se deosebesc fundamental de vorbe prin prisma simplului fapt ca tenisul il face nu antrenorul si nu parintele. Ghemotocul acela de carne si oase este actorul principal. Pana intr-o zi?cand piesa se schimba dramatic intruna de drama continuua. Este o scuza penibila pe care incerc sa o astern inainte. Stiu insa ca nu cade in picioare.
Daca se indruma copilul spre tenis, lasati rezultatele. Acolo pe terenul dreptunghiular se invata multe, insa nu si bataia. Schimbati sportul daca e nevoie, iar daca vreti sa il invatati sa se bata, oferiti-i sansa sa invete sa se apere. El contra unuia de varsta lui. Sau voi desteptii de parinti contra multor altora carora le place bataia, dar adulti. Exista ringuri speciale pentru asta. Tenisul face exceptie, si nu prin regulament, ci prin regula umana.
Sunt mahnit, dar in Romania anului 2010 la tenis copii sunt batuti mar cand ies de pe teren infranti. E poate o problema globala, dar ignorand vom ajunge sa o declaram si normalitate. Asta vrem?
Cu drag