Du-ma acasa ce mai stai / Du-ma la casuta mea / Cu portita si cismea …
Asa trimitea regretatul Gica Petrescu octave muzicale noua tuturor. Celor ce stim ca a existat. Celorlati, in special pustimii de azi, sigur Animal X suna mai cunoscut. Dar nu-i nimic, acum poate dupa ce au dat click pe gemuletul youtube au inteles ca, macar, a fost un cantaret. Restul, nu mai conteaza.
Stand pe una din pietrele ce strajuiesc terenurile clubului unde prezentul ma gaseste ascultam la ipod melodia de mai sus si cred ca am dat back again de cateva zeci de ori pentru a o reasculta inca o data. Si inca o data. L-am deconectat cand Ema a inceput sa joace, dar parca interiorul se cuplase automat la versurile cantecului.
Du-ma acasa mai tramvai al tenisului … am inceput sa contopesc in mintea mea ca si comment unic la articolul “Incarcati-va bateriile”, o oaza de energie ce pentru antrenor, cel putin, il incarca. Am zapacit butoanele gadget-ului Nokia cautand semnal wireless din dorinta de a citi comment-urile cerute, dar, nimic. Zero. Nema. Ce incarca deci bateriile celui ce incarca la randul lui bateriile celorlalti?
Atat de multe sunt, incat fiecare incarcator are propriile surse de incredere de la care se conecteaza pentru a se deconecta de acidul lactic acumulat de-a lungul maratonului la care a asistat in fiecare zi. “Hai copile!” striga constant sursa atunci cand sportivul se afla la ananghie pe terenul de tenis, dar cine ii striga sursei “Hai, capul sus” atunci cand energiile incep sa se diminueze?
La naiba, nici nu conteaza. Un subiect inchis inca de la prima rasuflare, un amanunt neinteresant atunci cand vorbim de ceea ce este atat de neimportant. Era si normal. Sau nu? Sa tratam continuu cu nepasare pe cei ce, la randul lor, cer si au nevoie de incarcator. Pentru a putea ramane asa cum cei ce doresc sprijinul lor.
Am mers cu tramvaiul tenisului pe atatea stradute si am oprit in atatea statii ale traseului lui incat parca inca o cursa mai merge de fiecare data. Te urci la capat si apuci scaunul ce-ti face cu ochiul cuibarindu-te in el pana la halta planificata. Si tot asa. Urci, cobori, urci, cobori. De unde atata energie?
Du-ma acasa mai tramvai / Du-ma la casuta mea / Cu portita si cismea … acolo unde ma incarc, cel putin eu. Sa imi vad nepotelul si parintii. Caci am tot urcat si coborat! Si majoritatii li s-a parut normal … ca d-aia sunt platit!
Cu drag,
Asa trimitea regretatul Gica Petrescu octave muzicale noua tuturor. Celor ce stim ca a existat. Celorlati, in special pustimii de azi, sigur Animal X suna mai cunoscut. Dar nu-i nimic, acum poate dupa ce au dat click pe gemuletul youtube au inteles ca, macar, a fost un cantaret. Restul, nu mai conteaza.
Stand pe una din pietrele ce strajuiesc terenurile clubului unde prezentul ma gaseste ascultam la ipod melodia de mai sus si cred ca am dat back again de cateva zeci de ori pentru a o reasculta inca o data. Si inca o data. L-am deconectat cand Ema a inceput sa joace, dar parca interiorul se cuplase automat la versurile cantecului.
Du-ma acasa mai tramvai al tenisului … am inceput sa contopesc in mintea mea ca si comment unic la articolul “Incarcati-va bateriile”, o oaza de energie ce pentru antrenor, cel putin, il incarca. Am zapacit butoanele gadget-ului Nokia cautand semnal wireless din dorinta de a citi comment-urile cerute, dar, nimic. Zero. Nema. Ce incarca deci bateriile celui ce incarca la randul lui bateriile celorlalti?
Atat de multe sunt, incat fiecare incarcator are propriile surse de incredere de la care se conecteaza pentru a se deconecta de acidul lactic acumulat de-a lungul maratonului la care a asistat in fiecare zi. “Hai copile!” striga constant sursa atunci cand sportivul se afla la ananghie pe terenul de tenis, dar cine ii striga sursei “Hai, capul sus” atunci cand energiile incep sa se diminueze?
La naiba, nici nu conteaza. Un subiect inchis inca de la prima rasuflare, un amanunt neinteresant atunci cand vorbim de ceea ce este atat de neimportant. Era si normal. Sau nu? Sa tratam continuu cu nepasare pe cei ce, la randul lor, cer si au nevoie de incarcator. Pentru a putea ramane asa cum cei ce doresc sprijinul lor.
Am mers cu tramvaiul tenisului pe atatea stradute si am oprit in atatea statii ale traseului lui incat parca inca o cursa mai merge de fiecare data. Te urci la capat si apuci scaunul ce-ti face cu ochiul cuibarindu-te in el pana la halta planificata. Si tot asa. Urci, cobori, urci, cobori. De unde atata energie?
Du-ma acasa mai tramvai / Du-ma la casuta mea / Cu portita si cismea … acolo unde ma incarc, cel putin eu. Sa imi vad nepotelul si parintii. Caci am tot urcat si coborat! Si majoritatii li s-a parut normal … ca d-aia sunt platit!
Cu drag,