La mai putin de cateva mii de kilometri de mine si la aproape dublu de voi inundatiile au stagnat in regiunea Queensland, Australia. Ceva ce eu personal nu am mai vazut mi-a ramas intiparit in minte atat de viu.

La mai putin de cateva mii de kilometri de mine si la aproape zero fata de voi ceva ce eu personal nu am mai vazut si mi-a ramas intiparit in minte atat de viu … m-a determinat sa nu raman impasibil si sa astern si pe blogul meu. Incredibil, dar cititi aici.

Nu stiu cum o fi la altii, dar eu cand ma gandesc la cata prostie e acasa imi vine sa i-au drumul Queensland-ului …

Cu drag,

In Australia ploua. La Melbourne calificarile seniorilor au inceput in sala. In Traralgon turneul de juniori isi amana primele meciuri din calificari. Mai sus in statul Queensland inundatiile au provocat dezastre uriase. Peste tot ploua si nimic nu pare a se schimba prea curand.

Ce as avea de spus interesant: televiziunile locale publica permanent reportaje din zonele cuprinse de catastrofa si in febra stirilor se poate vedea la tot pasul ca australienii fac fata crizei altfel. Fara lacrimi, fara urlete, fara implorari ale divinitatii, fara priviri dusmanoase … un pic apasati de ceea ce se intampla, dar viata merge inainte. Un batranel chiar povestea cu umor ce avea el in gradina si in casa si cate mai facea; acum era optimist si destul de zambitor: “I’ll decorate my house different and I’ll do a lot of new things from now on”.

Si cand te gandesti ca la noi simplul mers la doctor reprezinta o incercare de temut.

Dupa un drum destul de lung cu escale la Istanbul si Abu Dhabi am ajuns cu juniorii la Melbourne si de acolo dupa 2 ore de mers cu trenul la prima destinatie: Traralgon. Pentru cei ce aleg aceeasi ruta in viitor sa se incarce cu energie in Istanbul  unde indiferenta personalului aeroportului atinge limite umane, insa intr-un final se poate face transferul “on time’.

Dupa cateva peripetii in gara din Traralgon si anume venirea taxiului cu aprox 1 ora intarziere, precum si ceva intarzieri la cazare, acomodarea jucatorilor a inceput cu brio: som de voie pana a doua zi dimineata.

Primele antrenamente au fost destul de greoaie, alergarile si exercitiile specifice combinate cu joc ocupand mare parte din programul zilnic. Umiditatea crescuta si “switch-ul” continuu dintre soare si ploaie si-au pus amprenta si asupra evolutiei in teren a sportivilor, per ansamblu insa, cu mici exceptii, se poate spune ca sportivii s-au adaptat.

Pentru primele randuri mai pot adauga faptul ca sunt lucruri care “acasa” trebuie facute mai des si cu mai mult profesionalism de catre un jucator ce aspira sa joace in cele mai puternice competitii de tenis. Unul dintre ele se numeste pregatirea pentru antrenament si in special partea de stretching si partea de focus mental, precum si revenirea dupa efort ce obligatoriu trebuie sa contina stretching, dus si analiza a ceea ce a fost. Nu pentru ca asa spune coach, ci pentru ca ei sportivii au inceput sa simta ca ii ajuta daca fac, precum si ca toti ceilalti fac aceste lucruri … si nu 30 de minute cum le-am cerut eu mereu si mereu, ci minimum 45 de minute. Inainte si dupa antrenament sau meci.

Despre meciurile din tablouri, Darius Bragusi va juca in turul II de calificari contra unui sportiv din Australia, in timp ce Radu Ingrid si Alexandru Ghilea sunt pe tabloul principal.

PS: am scris un articol, pe site-ul FRT a aparut un anunt, insa Antena 1, 2, 3 si cate mai sunt a continuat cu “povestea” lacrimogena. In afara reclamei fundatiei in cauza de care a dat dovada televiziunea amintita, trebuie mentionat  inca o data ca sportiva “NU a fost invitata la Australian Open” si ca sportiva nu a fost sprijinita de FRT “doar datorita” faptului ca se sprijina tabloul principal. Sunt reguli ce sunt respectate si sportivi care la randul lor isi aveau “povestea lor”, dar asta are totusi limite … macar de bun simt.

PS 2: In ceea ce priveste “cei doar 5000 de euro” de care este nevoie pentru o deplasare in Australia, no comment. Faptul ca un sportiv merge in Australia ma bucura, insa tot atat de mult stiu ca niciodata nu s-a pus problema ca fundatia in cauza sa vina sa spuna din proprie initiativa si fara reclama mascata ca sprijina echipele nationale ale Romaniei din orice sport. Sau din orice domeniu. Sau oamenii nevoiasi.  Ce trebuie sa facem? V-am spus deja: sa spunem o poveste, sa stoarcem o lacrima, sa intindem mana …

Cu drag,

Mult prea multa lume ar fi vrut sa citeasca macar cateva randuri ca si retur la serviciul presei pe acest blog. Nu a fost cazul, timpul si momentul sa imi concentrez energia pe cele cateva “faze fixe” ale unui “meci” planificat a provoca reclama ieftina. O lacrima, o poveste, o televiziune si totul s-a transformat in ceea ce multa lume a savurat live: revizionarea filmului Filantropica intr-o cu totul alta ecranizare si alti actori principali.

Frumos, dramatic, realistic … societatea romaneasca a gustat copia fidela a luptei puterii si opozitiei prin intermediul unei povesti simple cu un happy end concentrat pe informatii eronate. Fundatia opozitiei si-a auzit numele de tot atatea ori cat frazele isi creionau un nou inceput in dauna celor cu drept de semnatura incat al nostru Ovidiu Gorea disparuse printre atacurile la baioneta. Despre ele internetul ramane martor. Despre povestea in sine exista si alt punct oficial de vedere.

Printre toate nuantele ramane un drum lung de parcurs … ne vom auzi curand din Australia, cu de toate. Speram si rezultate.

PS: pentru multi dintre voi imi ramane sa va spun ceea ce mi-a ramas in cap dupa vizioarea filmului Filantropica: “vino la mine si impresioneaza-ma, emotioneaza-ma, stoarce-mi o lacrima” … iar pentru asta se poate naste o poveste … “mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana … fii profesionist, ce dracu” …

Cu drag,

Atunci cand ceva se termina uitam cu totii ca de fapt candva totul a inceput de la un punct. Ne facem vise si ganduri marete ca undeva candva totul se va termina asemeni planurilor si cand intr-un final ajungi la final incepi sa te gandesti la inceput. Ciudat, dar asta e ceea ce poti culege atunci cand cu sau fara voia ta orice lucru inceput are si un sfarsit sau asa cum imi place mie sa spun orice sfarsit e un nou inceput.

A fost frumos, dar doar atat … ?

Si asta ma duce cu gandurile la toate luptele zilnice pe care fiecare dintre noi le ducem pentru ce … ? Totul are si un sfarsit

Cu drag,

Am revenit asupra prezentarii mele sustinute in cadrul Cursului de Perfectionare a Antrenorilor de la Centrul National de Tenis asa cum anuntam intr-un articol anterior.

Inainte de a spune orice, as dori sa multumesc lui Adrian Cruciat si Florin Mergea care au acceptat propunerea de a fi parteneri de demonstratie pratica pe terenul de tenis, in incercarea mea de a evidentia anumite aspecte ale tenisului actual, precum si cateva sugestii asupra ceea ce poate urma la nivel de tendinte.

Pentru cei ce au fost in sala sper sa le foloseasca materialul powerpoint in rememorarea a ceea ce s-a prezentat, iar pentru cei ce nu au putut participa sper sa le fie de folos: Incotro merge tenisul – Ovidiu Popescu

Prezentarea powerpoint este salvata intr-un format Windows 2010. Cei ce nu au versiunea Office de la Microsoft 2010 sunt rugati sa downloadeze un script ce le permite vizualizarea acestor tipuri de documente, script pe care il regasiti aici.

Apoi, fara doar si poate, colegiului antrenorilor, structurilor federale, tuturor celor implicati in organizare si executivului FRT doresc a le multumi pentru increderea acordata in sustinerea acestui tip de curs in acest mod, precum si sprijinului oferit prin prezentari, demonstratii, organizare etc … nu a fost si nu este usor sa propui un proiect, sa convingi ca este viabil si apoi sa il implementezi … insa se poate.

A nu uita si partenerii prezenti cu standuri si materiale promotionale …

Se poate, totusi, in mod realistic vorbind si altceva la nivel de tenis … ? Cred ca cei ce au fost in sala pana la ultima prezentare isi pot exprima punctul de vedere, mie ramanandu-mi bucuria ca totusi am realizat ceva mai altceva decat a fost si mai aproape de ceea ce fac si altii. Mult, putin, bine, rau … nu conteaza

Formularele de feedback sunt destul de multe, ceea ce inseamna pe de o parte ca antrenorii au participat la un astfel de curs practic, dar pe de alta parte ca unele lucruri au fost facute bine, iar altele pot fi facute si mai bine.

Ce putem face mai departe? Ce putem aduce in discutie la astfel de cursuri? Ce cursuri noi pot fi introduse? … aveti optiunea sa spuneti, iar eu voi asculta si unde vor fi argumente vom face. Nu singur, ci impreuna intrucat experienta fiecaruia conteaza.

Cu siguranta insa, impreuna cu Nicoleta Tanase Trifu, Valeria Margarit si alti oameni intersati voi aduce in prim plan aspecte ce tintesc violenta in sport, precum si respectarea codului de conduita in sport de catre toti cei implicati. In esenta in ceea ce priveste tenisul …

Incotro merge tenisul …? Dintr-un punct de vedere al antrenorilor doritori de informatie si educatie inainte se pare ca merge inainte. Si asta e bine, cred cu tarie ca suntem pe un drum bun.

Cu drag,

Asa ma simt cand incep sa gesticulez ferm si sacadat in balonul Centrului National de Tenis ca regulile trebuie respectate. Nu si degeaba avand in vedere ca se desfasoara un turneu, de fapt o selectie nationala, cei mai buni sportivi se intrec, ambitii mari … si inca o data acelasi peisaj trist al atitudinii sportivilor. Ce fac arbitrii … pricep ce le spun eu, dar nu inteleg nimic din ceea ce cred ei ca au priceput de la mine … stiu, extraterestrul de mine exista si nu are ce face … ca in multe alte dati cand deranjez cu ideea ca se poate face si altceva in tara aceasta mai mult decat starea de nepasare in care ne-am adancit; sau de indolenta; sau …

Ma uit mereu in ochii arbitrului de scaun ce asteapta probabil ca sportivul sa sparga o racheta, sa loveasca pe cineva cu racheta sau sa il injure de mama pentru a intelege ca regulamentul jocului de tenis trebuie aplicat si respectat. Problema nu e ca nu stie regulamentul arbitrul, ci ca in regulament nu e scris negru pe alb cate rachete ai voie sa arunci, in ce fel, la ce interval, cu ce intensitate, daca mai mixeaza si cu ceva vorba jucatorul … ?! … pentru a putea aplica regulamentul.

De partea cealalata sportivul a uitat ce are de facut pe teren. El ar putea sa joace, dar racheta nu il lasa … in situatiile dificile oricine altcineva la impins, numai el nu. Ca a uitat ca a participat la o intrunire si a ascultat ce are si ce nu are voie sa faca, se mai intampla. Ca mai si semneaza ca a luat la cunostinta de cele expuse si apoi uita iar, devine suparator. Ca totusi face ce vrea muschii lui si nu il intereseaza de restul (de faptul ca si alti sportivi pot beneficia de aceleasi conditii de joc, dar nu deteriorate), devine co comment. Ca sfideaza orice si pe cei ce fac posibilul cadru ca el sa joace tenis … devine inuman.

Am folosit verbul “a uita” pentru a nu spune ca nesimtirea este mare. Sau conduita morala a unui tenismen nu exista. Alegeti voi ce va convine.

Nu exista reguli, desi in unele cazuri inteleg nervii. Asta nu inseamna ca se pot incalca regulile … vorbim de cele ale tenisului, ale bunului simt, ale conduitei morale, a ceea ce se vede din exterior la un jucator ce vine pe teren sperand ca va fi ca Roger, Rafael sau Justine … ambitiile sunt mari sa ajungi langa ei, dar toti cei ce aspira uita ca toti granzii sunt in ochii lor … niste extraterestrii.

Vrei sa ajungi la ei, comporta-te ca un extraterestru. Iesi din rahatul cotidian in care la prima abatare arunci cu racheta si vei deveni unul ca ei … si la fel de normal (in ochii lor).

PS: cei ce incalca regulile sunt insa uneori greu de inteles, in special ca sunt persoane ce ar trebui sa le aplice ei primii. Am recomandat si rugat cu tarie jucatorilor sa nu se intre cu adidasii de strada pe greenset (din foarte multe motive) interzicand sa joace vreun meci oficial …  si azi dimineata, ora 8.15 minute, terenul 2 de greenset, un antrenor incaltat cu pantofi butucanosi, blugi si geaca servea implacabil de la linia de T pentru ca sportiva lui sa poata sa faca returul. Acelasi om ce la randul lui semnase ca va respecta regulile. Asta-i Romania … se poate spune cu brio ca omu a facut exact ce a vrut muschii lui … exact ca jucatorul din teren. Huh, oare exista conexiuni?

PS 2: cand cineva nu face, incepi sa il bestelesti. Cand cineva face insa, macar bunul simt sa respecti ar putea sa existe. Exista atmosfera de turneu cu extrem de multe lucruri bune, exista teste fizice, exista circuit medical, exista antrenori federali pe teren, exista lucruri ce au un obiectiv si mai ales au continuitate logica … exista ceva in plus si mai aproape de ce poate fi facut pentru sportivi … huh si asta in Centrul National de Tenis, Bucuresti, Romania anul 2010 … deci se poate … cand vad insa cum percep sportivii, imi vine sa fac si orice altceva … adica nimic … sau mai nimic.

Cu drag

Plouase destul de mult in acele zile de inceput de octombrie incat meciurile programate se mutasera in sala Centrului National de Tenis. Era tarziu in noapte cand inca se mai auzeau zgomotele mingiilor basicate de scrancetele hapsanilor de medalii, nostalgii ale trecutului ce ma-ndeamna sa astern ceva mai mult pe foaia de hartie.

Finala Campionatului National pe Echipe Senioare isi tragea rasuflarea infranata de iluziile mele ca poate uneori visezi si altceva in afara de ambitii, dorinte, pofte. Aveam impresia ca cineva ma impingea mereu de la spate sa asist la ceea ce anii punctasera intr-o cu totul alta directie; fara prea multe posibilitati de scapare simteam racoarea serii cum imi usca transpiratia usoara napadita pe frunte. Bezna noptii imi daduse un knock out emotional simplu, scurt si intens.

Tinusem inca o data medalia de campion in mana … insa o cu totul alta ipostaza. Fusesem director de turneu ce premiase campionii, un simplu intermediar de hartie in drumul medaliei spre caminul final. Cu ciuda stiam ce bine e in partea cealalta a celui rasplatit, secventele pastrate in carcasa de la purtator fiind un martor destul de obiectiv.

Aveam insa sa inteleg ca uneori deciziile atrag dupa ele si consecinte; aveam sa inteleg ca am ales federatia; aveam sa inteleg ca Olimpia nu mai era campioana asa cum eram obisnuit cu ea pe teren; aveam sa inteleg, ca, intr-un fel, pierdusem pe puncte.

Incepusem acest articol in minutele imediat premergatoare finalului acelei nopti de tenis, manat poate si de similitudinea ipostazelor diferite ce tocmai se scursesera … intr-un fel am facut bine ca a ramas doar textul atasat ciudat in forma de titlu intrucat de atunci si pana acum experintele au curs inainte anagramate de invataminte si, de ce nu, amaraciunea unor zile din trecut.

La cateva zile distanta, departe de fenomenul intrecerilor pe echipe, Moscova imi ocupa din plin secundele de existenta. O noua ipostaza imi infuleca in liniste timpul si starile incercand sa indese galopant de repede informatii peste informatii. Congresul European al Antrenorilor a fost sa fie un capitol aparte atasat tacit la fisa postului, un know how infestat subtil … il voi impartasi si voua, in viitorul ce va avea sa vina.

Obosit de task-urile zilnice imi plimbam caroseria umana prin hotelul moscovit in cautarea liftului salvator ce avea sa ma duca la barlogul de refacere. Frigul naprasnic si traficul infernal imi scursesera si ultimele dorinte de a gusta orice avea de oferita capital rusnaca … si totusi …

Tehnologia incorporata intr-unul din telefoanele mobile aruncate in voie in buzunarul de la haina incepuse sa isi demonstreze utilitatea practica bazaind ritmat. Cu greu si cu destula lene am incercat sa verific ce am primit si de la cine … acasa, Olimpia cucerise titlul pe echipe la junioare, veste ce a aruncat in hazard orice, cu atat mai mult cu cat medalia de aur isi urma drumul batatorit in ultimii patru ani spre cele 2 terenuri din Iancului 128 A.

M-am bucurat enorm de reusita fetelor, a fratelui meu, a celor ce au fost aproape si a faptului ca echipamentele Topspin au stralucit inca o data impreuna cu aurul national si zambetele campionilor. Intr-o cu totul alta ipostaza am simtit fiorii izbandei, sentimente aparte ce, egoist vorbind, pe undeva cred ca o parte imi apartin. Bravo lor, bravo campionilor!

… si totusi … stiam ca semnalul final al inceputului de drum fusese dat. Proiectele trecutului predau stafeta celor incepute in federatie.

Adunarea Generala a Federatiei Romane de Tenis de acum cateva zile a fost faultata absurd in afara careului de asi de fantome ale unui alt sport. Schimbarile de structura la care s-a lucrat, schimbarile de sistem la care s-a muncit au fost facute cunoscute celor 120 de cluburi din 190 si ceva cat cuprinde harta Romaniei … nu insa si suficient de multe sa impinga statistic un cvorum in legalitatea actului consfintit oficial in a aproba ceea ce doreste majoritatea si mai putin ranitii in orgoliu. Vremea insa curge-ncet.

Ultimii ani au brazdat adanc si au impins in corzi tenisul la statutul de sah politic. Se vorbeste din ce in ce mai putin de tenis in Adunarile Generale si mai mult de procese intentate, procese verbale atacate, sicanari si tot felul de strategii care tin in sah o parte doar pentru ca cealalta are prea mult timp de orice … si mai putin de tenis.

N-as incepe sa dezvolt chestiunea asemenei chibitului autohton intrucat si asa scriu din ce in ce mai putin pe blog incat, dintr-o noua ipostaza, prefer sa imi cheltui energia pe ceva mai productiv.

Nu pot insa sa nu remarc vocea celor multi: “cum bah, a dat telefoane sa nu vina lumea la AG? Si tocmai el care s-a si autopropus pe lista de vicepresedinti nu a venit nici macar sa isi sustina punctul de vedere, dar la tribunal se da cocos? Pai daca nu ii convine sa mai vina o data in sala sa ii repetam votul ca asa poate o sa inteleaga” … culminat cu “bah, ce spuneti daca venea azi si il votam toti sa vedem cum se dadea singur in judecata ca nu e de acord cu hotararea AG asa cum o face de cand s-a schimbat caruta”.

Oau … si asta ustura, dar fiecare doarme cum isi asterne. Despre asta insa probabil vom mai vorbi.

Cu drag,

Exista momente placute in viata fiecaruia ce le planifici. Pe altele le culegi din zbor si le savurezi rapid. Rar cineva ti le face si cadou. Printre ele se insereaza task-urile zilnice, probleme, mahnirile. Adica restul cu o proportie covarsitoare pentru. Contra raman amintirile lucrurilor bune.

Cateodata insa timpul trece. Pentru mine el a trecut frumos, nici repede, nici usor, ci asa cum poate a fost firesc. Natural intr-un fel anume. Si placut. Nu se intampla mereu sau des sa spun acest lucru, dar cateodata se intampla pur si simplu.

Sunt bucuros si implinit. Cumva, undeva, am gasit si timpul de a umple acel gol ce cateodata iti cere intaietatea. Vorbesc vorbe goale ce isi pierd din nuanta, parca. Sunt si obosit. Dar obosit intr-un mod atat de dulce.  Nu timpul a umplut golul si asta suna atat si atat de bine.

Ma uit la mana stanga. Nimic deosebit in afara inelului postat in liniste ce isi dicteaza singur regulile. Un fel de suveran. Nu si al meu, ci al unei parti rosii si moi. Accept tacit caci imi surade al dracului de mult realitatea.

Nu stiu cum e pentru altii, dar pentru mine e … atat si atat de bine. Nu stiu cum va fi, stiu insa ca atat de rar am rasuflat asa. Cateodata e atat de necesar sa existe un astfel de moment. Ce e drept, nu si asa de des

Vor fi si poze. Deocamdata doar atat. Incepand cu weekend-ul trecut deja burlacia s-a incheiat.

Un ofiter de stare civila, un preot, o petrecere pe cinste, doua zile cu cer senin din plin, familia, prietenii, invitatii, de ce nu si soarta … au impins inelul buclucas mai aproape de dorinta mea si a sotiei.

Ohhh daaaa!!! … si viata merge inainte.

Am zis sa scriu despre aceste eveniment importat, o borna in drumul fiecaruia. Cu emotie am reusit sa astern cele de mai sus, dar ce e frumos a si trecut. Ne auzim, ne vedem, ne vorbim, ne scriem …

Cu drag,

Anca si Ovidiu

Nu pot sa trec peste si nu pot sa ignor evenimentul tragic petrecut la maternitatea Giulesti din capitala fara a aduce in evidenta faptul ca handicapul romanilor nu este faptul ca s-au nascut asa ci faptul ca vor trebui sa traiasca (cei ce aleg sa traiasca asa) intr-un sistem contagios, bolnav, handicapat de drept.

Marea majoritate ne nastem fara drepturi si cu o multime de obligatii, mai mult unii dintre noi se pot naste prematur infruntand sistemul deja slabiti de prima gura de oxigen. Nu e de ajuns ca soarta a fost potrivnica caci sistemul menit sa protejeze decimeaza din fasa. A fost tragedia micilor nou-nascuti, ramane insa tragedia unui popor ce recunoaste, dar ignora.

Ca la orice act de constructie post-crima, in loc de mausoleu cineva declara stare de necesitate si gaurile lipsa se astupa imediat prin ordonante guvernamentale si/sau locale. Acum s-au gasit banii necesari dotarii spitalelor cu aparatura contra incendiilor, cand a fost insa sa fie facuta treaba ca lumea … fiecare a dat din umeri. Si asta nu am inteles noi niciodata ca indiferenta are urmari, de cele mai multe ori fara intoarcere.

Acum handicapul handicapatilor ramane aminitirea celor cateva sute de grame de carne si oase. Ei sunt parintii ce au cotizat la stat pentru a spera ca intr-o zi va fi mai bine. Handicapul insa s-a marit. Nu-l mai reprezinta sistemul ca pentru noi toti, pentru ei angoasele viitorului vor fi mult mai dureroase.

Cu drag,

A scuipat si a injurat fara dubiu. Nu numai camerele de vedere au demonstrat-o, ci insusi el si-a recunoscut slabiciunea: “am gresit!” … si, oricat de mult ar putea fi iertat, gestul ramane mai viu decat multe din raspunsurile inaccesibile noua, privitorului.

S-au scris destule, multe dintre randurile tiparite aratand cu degetul gestul, apoi persoana si nu in ultimul rand locul unde totul a avut loc: iarba regala a Wimbledonului.  Acelasi pusti ce tragea din greu la antrenamente si isi dorea sa paseasca pe covorul neted a parasit terenul mult mai devreme intr-o derulare a evenimentelor ce azi a ramas si ea tot la trecut. Ce poate fi mai indescifrabil decat aceasta succesiune incontrolabila a timpului?

Aproape de o cariera perfecta dpdv al atitudinii pe teren, Victor a cedat impulsurilor, refuland intr-un final din calmul impenetrabil. Nu stiu cine e in masura sa il judece mai mult decat el pe el, cu atat mai mult cu cat gestul controleaza acum visul copilariei. A gresit fata de el si fata de sutele de ore de munca. Noi nu avem de ce sa privim cu dispret.

Si asta poate pune punct. Ramane gestul. Ramane persoana. Ramane Wimbledon 2010. Raman regretele.

Pentru mine ramane pustiul inalt si slab ce batea mingea in liniste dimineata devreme pentru un vis. Visul lui. El stie probabil daca totul a meritat!

Cu drag,