Nu voi putea intelege niciodata de ce sunt persoane din echipa unui sportiv care atunci cand sunt intrebate de starea/programului sportivului raspund la plural. Adica ceva de genul:

Eu: “ce face Ovidiu?” (Ovidiu fiind un nume de sportiv, pentru a nu ma da de gol);

El: “e bine, a jucat ceva puncte si dupa amiaza facem un antrenament mai usor”.

Foarte frumos sau mai bine zis inteleg ca intreg procesul de pregatire este nu numai opera celui in prim plan. Insa la intrebarea despre mere nu prea merge sa raspunzi despre pere, mai ales ca nu prea intereseaza pe nimeni mai mult decat informatiile despre personajul principal.

La modul general si sub forma de concluzie, nu am nimic impotriva acestui lucru, insa e ca si cum ai spune dupa un meci castigat de sportivul antrenat:

Eu: “Felicitari pentru victoria lui Ovidiu!”

El: “Multumesc, am jucat bine, mai ales in setul 2!”

Ceea ce suna un pic mai mult decat … prea mult!

Cu drag,

Cand mai am ceva timp la dispozitie rasfoiesc net-ul si de asemenea si articolele primite prin RSS direct in outlook. Unul din articolele care mi-au placut are legatura cu munca dusa la extrem si oamenii care o inteleg ca pe un mod de viata. Din pacate, sunt unul dintre ei.

“In general ne plangem de jobul pe care il avem. Nu neaparat fiindca nu ne convine, ci pentru ca ne impiedica sa facem lucruri mult mai placute – de la calatorii si intalniri cu prietenii, pana la cursuri de aptitudini si participarea la festivaluri.

(…)

Iata insa ca exista oameni care nu si-au luat concediu de ani de zile. Nu glumesc. Spun si ei ca sunt franti de oboseala si si-ar dori o pauza, dar nu am cum sa-i cred, fiindca nu fac nimic in acest sens. Daca ii intrebi unde pleaca in aceasta vara iti marturisesc ca nicaieri, fiindca nu au timp, insa anul viitor cu siguranta isi vor lua vacanta, caci nu mai pot. Si acest scenariu se intampla an dupa an.”

Daca stiti pe cineva care se aseamana randurilor de mai sus, trimiteti un forward, poate se schimba ceva. Pentru a o face insa cum trebuie, trebuie sa cititi si restul sau mai bine zis articolul intreg. Aici.

Cu drag,

Cu rachetele aruncate intr-o punga de plastic atarnata dupa umar si un fel de rucsac atarnat pe celelalt umar merge in fata mea cu cativa metri. Arunca cate o vorba ‘n stanga si ‘n dreapta ba colegului ba antrenorului reducand treptat distanta pana la poarta de imbarcare. Pare obosit, insa nu pare o oboseala care sa il doboare ci mai mult o stare normala dupa un efort sustinut. Intoarce la un moment dat capul si zambeste, genul acela de gest nevinovat care saluta breasla … ii raspundem ca un gest reflex cu o ridicare de mana.

Si ajunge langa poarta … se aseaza pe unul din scaunele negre ale aeroportului Sheremetyevo din Moscova rasufland usurat ca drumul parcurs s-a terminat. Zambeste din nou probabil strambadu-se la soarele puternic ce strapungea avid grilajele si isi apuca cu grija rucsacul. Deschide si scoate o carte in care se cufunda pana la imbarcarea spre Istanbul, aceeasi destinatie ca a noastra.

La numai 15 ani baiatul de culoare cucerise argintul european, un statut urias tinut ascuns in carapacea si comportamentul modest.

Il vazusem intreaga saptamana in meciuri si mai putin afisandu-se in gastile sportive contopite din neant si cat ai clipi. Nu parea a pierde timpul prea mult cu lucruri inutile, insa isi arunca din cand in cand ochii pe un laptop IBM sters pe la colturi de vreme si praf , genul acela de laptop care isi face treaba foarte bine cu o baterie redusa de vlaga. Si mereu zambea …

Sunt poate unele lucruri care se invata, insa cu altele de nasti … si ma refer, poate,  la zambetul acela larg ce in contrast cu dintii albi si ochii mari obositi mi-au sagetat intreaga fiinta … sau poate la linistea cu care isi sarbatoarea progresul.

Nu stim prea des cum este sa fi in pielea unui campion al zilelor noastre, insa uneori avem ocazia sa vedem sensibil de curat felul in care se deosebesc de ceilalti. Culoare pielii nu intra in discutie …

Cu drag

De obicei presa romaneasca de specialitate nu prea se pune de-a curmezisul servind rece si scurt articole impotriva lor. Nu se cade.

Mai bine se scrie despre orice si cand e timpul se scrie la comanda pentru ei. Aluziv. Sau in mod direct. Nu conteaza, dar sigur ce trebuie retinut este ca nu trebuie facuta vreo greseala daca iubesti insigna. Sau carnetul. Sau de cele mai multe ori job-ul.

Nu stiu cat de mult pot aprecia continutul articolului, insa punctez maxim la capitolul curaj si deschidere. Cititi “Nastase, greseala nefortata” si imaginati-va ca presa romaneasca are libertatea de a exprima liber opinii. De fapt, o mica parte a celor ce formeaza presa sportiva.

Cu drag,

Timp de doua zile am vizionat meciuri din cadrul turneului Sportul Studentesc – Babolat, turneu incadrat in Circuitul National FRT si printre multe ipostaze cuprinse am perceput un contrast simplu intre ceea ce inseamna experienta in tenis … in randul jucatorilor si al parintilor.

Aflata la primul meci din “cariera”, o sportiva mititica, blonduta si cu un ditami termobag-ul in spate venea de pe teren catre parintii ei extrem de fericita. In sfarsit, “un copil ce zambea” printre rafalele de vant, frigul omniprezent si ambitiile numeroase … mi-am zis eu. In spatele meu, mama ei vorbea cu un alt parinte caruia ii spunea ca fetita ei tocmai a terminat meciul, nu stia numele adversarei, insa stia scorul: “… a pierdut cu 4-0,4-0, dar este la primul meci; nu a mai jucat niciodata pe puncte” … si a imbratisat-o cald.

Aflat la mult mai multe meciuri, un alt sportiv a reusit sa isi arunce racheta in aer si sa o lase sa cada liber, marcand astfel sfarsitul meciului. Pana atunci, atat el in teren cat si parintele de pe margine reusisera sa traga destul de rar aer in piept si mai mult sa isi schimbe informatii codate, secrete, deschise, de tot felul … nu a fost sa fie insa, o zi fatidica pentru ei in care, in continuare, aruncatul termobag-ului in gardul de sarma si schimbul de reprosuri mi-au atras atentia ca sportivul tocmai pierduse.

Ce pot sa ii spun acestui parinte? Ca ce e a facut mama fetitei este extraordinar si acesta este ceea ce trebuie facut, in majoritatea plus 1 a cazurilor? Ca ceea ce face dumnealui nu il ajuta si nu il va ajuta pe sportiv sa progreseze?

Sau sa ii spun mamei ca de abia acum incepe tenisul … si o data cu el si jucatorii si parintii se transforma?

Cu drag,

Conform regulamentului, numarul maxim de turnee care se puncteaza in clasamentul national pentru un jucator de 10 ani intr-un an de zile (de la 1 ianuarie la 31 decembrie) este de 12 la categoria lui de varsta (12 simpluri si 12 dubluri) si 6 la categoria de varsta imediat superioara, 12 ani (6 simpluri si 6 dubluri). Aceste turnee se iau in ordine cronologica. Participarea la turnee peste numarul celor stabilite, nu va fi punctata. Exceptie face doar Campionatul National pe Echipe.

Daca ar fi dupa mine, nu as acorda puncte turneelor organizate categoriei de varsta de pana la 10 ani si asta prin prisma faptului ca singurul lucru care conteaza pentru parintii care au copii ce joaca la aceasta varsta este numai si numai … clasamentul. Cate pozitii a mai urcat de la ultimul clasament publicat? Cate tururi a trecut “X” si cate a trecut “Y”? O nebunie totala  …

Nici macar nu as sovai sa reduc cele 12 + 6 turnee maxim punctate cu un cuantum anume. As lasa mingea verde nou introdusa in calendarul intern sa se rostogoleasca la infinit pana copilul ar iesi de pe teren satul de tenis si mai putin de rezultat. Sigur, un sistem de scor trebuie sa existe. De ce insa si clasament?

Cu drag

Intrucat pe ordinea de zi a tenisului romanesc se preling informatiile multiplicate dintr-o parte-n alta care acuza si recuza, ma gandeam alene sa deschid un subiect de prea putina importanta.

Ce fac de fapt oamenii din tenis … pentru tenis?

Se cearta. In public, pe la spate, prin tribunale, prin toate cotloanele. In stanga si-n dreapta se arunca vorbe nenumarate despre cine ar avea puterea daca statutul bata-l vina ar fi votat intr-un fel sau altul. Se consuma impulsuri telefonice si de cele mai multe ori emotionale pentru a demonstra sau demonta contrariul. Se discuta, deci, la greu si cat mai mult despre orice si mai putin despre lucruri pragmatice.

Se uita insa un singur lucru: puterea nu o are nici presedintele, nici vicepresedintii. Ea zace putred in fiecare membru al Adunarii Generale sau mai pe-ntelesul tuturor puterea o are fiecare club sportiv afiliat cu drept de vot.

Nu am inteles niciodata pentru ce se bat oamenii din tenis, cu atat mai mult cu cat federatia nu e o comoara. Nici pe departe.

Intrucat  in cluburi nu se mai invata tenis de multa vreme, pentru a putea spera ca ne vom bate-n vorbe despre tenis poate ar fi necesar sa ne aducem aminte ca trebuie sa revenim la munca de jos. Sa ne batem cu pumnii in piept in ceea ce priveste faptele. Suna un pic caustic, insa in timp ce stim ce se intampla cu nervii oamenilor din tenis, realitatea arata crunt cum micii tenismeni, fruntasi ai categoriei de 12 ani, habar nu au cum e sa executi corect un lucru banal pe terenul de tenis … un pas adaugat specific.

Semn ca in cluburi vorbele sunt faraoni de drept ai practicii uitate. Semn ca in cluburi tenisul inseamna vorbe, bani si dreptul la putere. Semn ca in cluburi specialistii nu mai au timp de tenis. Si atat …

Pana la a junge sa vorbim de tenisul in sine, poate ca ar fi bine sa reinvatam abecedarul … cu totii.

Cu drag,

Despre ce e vorba? Despre un sistem de promovare a sportivilor cu rezultate in cele mai importante turnee nationale, sistem ce faciliteaza accesul la turnee internationale desfasurate la categorii superioare. Atat ca si nivel, cat si ca grupe de varsta.

Scopul este de a reuni pe cei mai buni sportivi la intervale regulate de timp si de a “extrage” valoarea in urma meciurilor disputate. In plus fata de acest feed up system, sportivii vor puncta in baza unei grile si a unor criterii pentru a fi nominalizati in echipele oficiale la turneele de obiectiv ale federatiei. Totul desfasurat pe plan national si cu pondere marita atat in clasamente, cat si in oportunitati ulterioare.

Datorita faptului ca marea majoritate nu cunoaste aceste aspecte, am zis sa scriu despre; nu neaparat sa promovez, desi este un proiect stimulativ ce merita macar raspandit celor interesati.

Cu drag,

Nu am gasit un titlu mai sugestiv pentru ceea ce observ la juniorii romani ce vor sa faca trecerea catre circuitul mondial de juniori si apoi, probabil, cel de seniori. Si iata de ce:

9 din 10 sportivi nu stiu sa faca vole-ul, smash-ul;

8 din 10 sportivi nu au siguranta cand fac atac din minge scurta;

10 din 10 sportivi nu se simt in siguranta cand vin catre fileu si/sau incearca sa finalizeze punctul cu avansare catre fileu.

De asemenea, in procent ridicat dus pana la limita superioara sportivii nu au cunostinte primare de a juca dublu si cand spun asta ma refer la: relatiile de joc intre parteneri, asezare la dublu, comunicare, zone/culoare de aparat/atacat etc … pentru multi este un sport nou, in timp ce pentru antrenori/parinti este un lucru interzis. “Ce dublu ?! … noi ne pregatim sa fim campioni la simplu”.

Corect, insa cele enumerate fac parte din jocul de simplu … cat despre campioni, exista si d-astia la dublu. Sau pe intelesul tuturor, nu toti pot fi campioni la simplu. Nu sunt decat amanunte ignorate!

Este grav si atat mai grav ca de cele mai multe ori intreb “de ce?” si mi se raspunde cu “se lucreaza la aceste lucruri!”. “De cand?” … “dintotdeauna” … realitatea insa arata asa cum este mai sus si din pacate se lucreaza … cum?

Peste aceste lucruri, exista afirmatia permanenta sub puterea exemplului: Federer, Nadal, Murray, Djokovic, Clijters, Na Li, Wozniacki etc … nu vin la fileu si sunt campioni la simplu. De asemenea, dublu nu prea joaca . Deci, ce atatea afirmatii?

Din pura observatie a ceea ce fac campionii la simplu si nu se observa in jocul lor de simplu decat sub raport de exceptie. Si anume: ca nu vin la fileu si nu joaca dublu este una, insa ca le stiu si se simt in siguranta este alta. De asta sunt si campioni la simplu … upss!

Pana a ajunge acolo, se uita insa amanunte. A juca un stil de joc este una, a aplica o tactica de joc intr-un meci esta alta, insa a nu cunoaste lovituri sau faze de joc … este cu totul alta. Cu atat mai mult cu cat cand esti junior ai linistea sa le si inveti. Pentru a fi cel mai bun jucator ce puteai fi … campion? Depinde de multe altele!

De vina suntem noi antrenorii si voi parintii. Simplul nu e ca dublul, insa dublul ajuta urias de mult simplul. Lasati copii sa se joace in echipa, ori de cate ori este posibil. Castigurile sunt mult mai multe … in viitor.

PS: mai rau ma doare cand vad si am vazut destule cazuri cand un jucator are initiativa de a face aceste lucruri. El vrea sa se duca spre fileu si sa joace dublu sau sa execute cate un slice, insa “mereu si mereu nu e bine”. Ce e bine insa?

Cu drag,

De mult am amanat sa raspund articolului lui Sergiu si a seriei “pentru …” pe care a inceput-o pe blog-ul jucatorilor de la Olimpia. Nu am alta abordare mai la indemana decat sa ii spun sa invete ceea ce mie mi-a trebuit atat de mult timp sa inteleg: sa daruiasca si mai ales cum sa daruiasca celor din jur pentru a realiza ca unele lucruri in viata se masoara cu o alta unitate de masura decat banul.

Draga Serj,

mult succes la studii si te astept pe terenul de tenis, acolo unde experienta ta poate schimba viata altcuiva.

Cu drag,