Pe la grand slam-uri, mai mereu m-am uitat cu oarecare admiratie la toti cei care carau in spate genti imense si in cate o mana un ditamai obiectivul. Primele dati imi spuneam sincer ca exagereaza, dupa care am inteles ca majoritatea nu detin nici pe departe echipamentul complet. Mai sa fie … si nu intelegeam de ce pana intro zi cand m-a lovit un fotograf cu un pret de am zis ca glumeste. Vorba aia, nu prea l-am crezut atunci, dar nici nu am cercetat pentru ca nu ma interesa.

Mi-am adus aminte insa zilele acestea si am zambit; omu’ avea dreptate. Dar tot nu ma dau batut, parca ma fascineaza si mai mult. Asadar, daca stiti si cei ce stiti, as fi recunoscator pentru acest sprijin; asta inseamna ca nu am gasit ceva si inca mai caut. Sigur, pot si rasplati informatia valoroasa; acum cat sunt in febra explorarii efectelor sportive.

Cu drag

Tenisul insa se joaca la un nivel ridicat; lumea e interesata mai mult de ceea ce se intampla cu mingea decat cu conditiile la modul general si cum minutele trec, ori uiti si joci ori te concentrezi pe ceea ce nu trebuie si uiti ca poti sa joci. Simplu si matematic, poti da mana mai repede cu vreun guvernator decat cu arbitrul cocotat la inaltime ce scoate sunete urmate de un sir prelung de aburi asemeni locomotivelor interbelice. Repet, nu-i inteleg si am perceput tarziu ca nici ei pe mine.

In Brest, “pas de problem” … pentru noi insa e ca iarna’n ‘54. Bine ca nu ninge.

Interesanta e mentalitatea lor de a supune atentiei faptul ca exista o competitie pe echipe, jucatori, antrenori, meciuri, organizare dezorganizata si mai putin probleme evidente: frig, dar ce frig !? Nu-i bai, un ceai, o cafea, miscare si un pic de aplauze si totul prinde conturul unui cadru feeric. Pana la urma, in habitaclul ursului polar nu te poti astepta la surfing.

Fetele au castigat contra Portugaliei, trecand peste micile incoveniente; ca sa si punctez pe puncte scopul si durata vizitei. Au mai ramas vreo doua intalniri din ceea ce se numeste “Winter Cups” – calificari si una decisiva pentru calificarea in faza finala. Contra Italiei. Si a frigului ce si acum suiera prin oasele mele.

Ne reauzim curand;

Cu drag,

Dupa cum se pare, din in ce mai mult intram intr-o pufoaica sensibila in care comoditatea tactila devine un tabu. Desi avem la indemana cai putere ancorati nervos sub capotele masinilor inmatriculate legal la diferite firmuletze de dezapezire, am incetat sa mai folosim lopata copilariei lasand in grija lor totul. Deschidem din cand in cand televizorul sau gura ‘njurand soarta si mai putin propriul demers infantil in care uitam trecutul si luam in brate prezentul odios.

Nu am prins vremurile’n ‘54, insa nu m-am putut abtine sa nu inglobez faptul ca din in ce mai mult suntem captivi intr-o lume virtuala in care ei trebuie sa faca totul; noi, doar sa verificam daca au facut sau nu. Mi-au placut prea mult imaginile din ‘54 pentru a nu transpune imediat senzatiile neputintei noastre.

Afara bate vantul insa; e rost de o bruma de ninsoare. Ne vedem in strada la lopata; ma rog, macar sa visam ca o mai putem face.

Cu drag

Zambetele fortate ascundeau mahnirea oportunitatii scapate printre degete; si noi si ei priveam in gol dupa zeci de minute de speranta si extaz. “A fost vorba de sansa” inchid scurt fratii Bryan interviul “on court” si tenisul merge mai departe. Aproape de prima finala la dublu la Australian Open a fost sa fie un episod totusi frumos; cine stie ce va aduce timpul.

Ajunsesem acasa intre timp si mass media anunta o victorie; tot a lui Horia si tot la Melbourne. M-am bucurat nespus si am trimis scurt un bbm, stiind incarcatura acumulata dupa meciul pierdut; pana la urma, toate parca au un sens. Si poate cel mai important este sa fie inteles ca Horia nu a pierdut un meci acolo; poate totusi intro zi si ziarele din Romania vor incerca sa scrie mai putin din birourile prafuite de parfum de camera si mai aproape de realitate … pentru ca Horia a fost mai aproape ca niciodata sa invinga impreuna cu Lindsted o echipa formidabila. Restul vin de la sine, fie ele si randurile “pro” sport.

Cu drag

De ce Nole?

Nu poate fi pus sub semnul intrebarii diferenta de viteza si nivel; de asemenea, nici neputinta generala a lui Lleyton. Ar fi fost atat de sobru sa se termine brusc un meci visat la cu totul alta scara; pana la urma, in fata propriilor suporteri si poate pentru una din ultimele dati, orice fost campion merita un moment de glorie, iar asta a stiut Nole sa fructifice. Cine a ascultat interviul luat pe teren dupa meci, ar fi inteles ca de la campion la campion respectul exista, tributul unor vremuri de odinioara fiind adus la suprafata.

Si o minte de geniu. A pierdut la puncte si cateva zeci de minute in plus, insa a castigat si un public. Pentru meciurile care urmeaza, probabil nevoia de sprijin reprezinta pentru Nole o arma secreta ce aduna psihologic votul de incredere al celui ce plateste ca sa aplaude. In vremuri in care diferenta de valoare si imagine este atat de sensibila intre primii 4 jucatori ai lumii, apar noi solutii de atragere a suporterilor, dar de departe aceasta a fost una dintre cele mai subtile si bine alese.

Cu drag

Vorba aceea, la asteptari mari … si dezamagiri mari. Este bine insa ca lectiile progresului se invata pe pielea lor cat mai devreme ca si varsta si nu din povestiri eroice; se simte altfel, miroase altfel, inseamna totusi o altfel de perceptie.

Poate cel mai important lucru ramane faptul ca marea lor majoritate uita ca au venit sa joace ei si ceva tenis. Sunt pur si simplu atrasi de tot ceea ce se intampla in jurul lor incat la orice efort de concentrare chicotesc galagios; trecuse Roger catre antrenament, de exemplu. In plus, zgomotul provocat de musuroiul de spectatori distrage si mai mult atentia la ceea ce este de facut, lasand organismul prada unui efort continuu de constientizare a ceea ce se intampla.

Sa nu ii intelegi? Nu ai cum sa nu … iar Melbourne Park ramane pentru ei un prim loc ce isi doresc sa devina macar pentru inca o data gazda. Pana atunci, lectiile se predau; nu exista profesor, poate doar un indrumator. De restul se ocupa tenisul si capacitatea fiecaruia de a intelege si pune in practica cat mai multe pentru ei. Cel putin au inteles ca in momentul cand ei pierd tenisul nu se opreste; el merge mai departe. Si atunci, ce cauta de fapt ei acolo?

Din Melbourne Park lucrurile se vad ca de multe ori altfel; de oriunde alt undeva totul se vede insa brut prin prisma rezultatului. Pana la urma asa se castiga experienta; cu un pic de investitie umana: lacrimi, pareri de rau, dezamagiri … si o dorinta acerba pentru un nou inceput. De o parte si de alta, din ambele unghiuri …

Cu drag

Cam asa e si la tenis cand esti in roaming; costurile cresc considerabil cand vorbim de servicii la inaltime si de cele mai multe ori investitia de acoperire a lor te poate prinde pe picior gresit. Ce, iar am inceput sa scriu pe’ntelesul numai al meu, nu? Probabil; sau nu. Depinde de capacitatea fiecaruia de a intelege scrisul cu rosu, precum si de a constientiza anumiti pasi. In fapt, indiferent de domeniu cred ca taxarea se face la minut, dupa tariful cel mai bun posibil dintre cele mai scumpe oferte … umane, financiare, logitistice, educationale.

Cand esti in roaming lucrurile devin mai simple mereu: nu imi convine, inchid. Sau platesc. Acasa in schimb, negociez. Intre timp am ajuns in Melbourne Park azi; acelasi colos aproape ca a ramas neclintitit vremii prin care trecem.

Despre ce am vorbit pana acum? Nu stiu, e tarziu si ma bag la somn … ca doar suntem in roaming.

Cu drag

Se pare ca nu. Nici nu doresc sa scriu despre, probabil si pentru ca nici cand esti plecat din tara nu vezi lucrile altfel decat asa cum le traiesti in fiecare zi, cu un gust amar de gutuie petrecuta de soare.

Departe de masinile incendiate, bordurile risipite, politicieni oportunisti … lucrurile se traiesc altfel. Mai simplu sau macar cu un sens, fie el castigator sau nu. De cateva zile soarele paleste tot ce misca, tenisul platind tribut constant; plouase destul de mult inainte pentru a ne intreba daca intradevar si aici lucrurile se schimba asa pe neasteptate.

Sportivii se intrec care pe care din dorinta de a stoarce punctele in joc; unii reusesc, altii nu, dar zilele curg incet si sigur. Dintre ai nostri, Ilka Csoregi a ramas in competitia din Traralgon, punctand sfertul de finala pe care il va juca maine. In Melbourne, tot dintre ai nostri foarte putini au trecut mai departe de primul tur.

Dintre toate insa, parca totul e mai frumos decat acasa. Maine o sa intru din nou pe net; poate macar “goagal” imi va aduce o alta perspectiva asupra evenimentelor de acasa. Pana la urma, si acolo zilele curg.

Cu drag

Atmosfera insa este incinsa daca revenim la subiectul principal; in Melbourne azi se termina tabloul  de calificari, in timp ce turneele pregatitoare din circuitul ATP si WTA isi desemneaza castigatorii. In randul juniorilor incepe turneul pregatitor din Traralgon, in timp ce calificarile aceluiasi turneu aproape ca s-au terminat.

Asadar, departe de casa si aproape de tenisul australian; mai precis cu juniorii in Traralgon si din pacate cei doi juniori ce au jucat calificarile nu au reusit sa treaca de incercarile inedite: vant, teren de greenset, fus orar, adversari incomozi ca si stil de joc. Insa, nimic nu e pierdut daca lucrurile sunt percepute constructiv.

La final, lucrurile pot fi si definite: suntem aici o echipa mare: Ilka Csoregi, Elena Cadar, Irina Bara, Ioana Rosca, Vinti Stefan, Sulea Tudor, Toni Gaspar si eu. La aproape 200 km departare s-au adunat si seniorii. Cel putin prin prisma cifrelor, tenisul romanesc avanseaza. Sigur, ramane ca rezultatele sa fie si cele sperate, insa sansele se maresc de la an la an.

Sa ne auzim cu bine,

Cu drag

Si sper ca de la capat…

Imi e greu sa scriu, numai  ganduri, amintiri, emotii si ascult aceeasi  melodie la nesfarsit.

E greu, un moment greu dar eu cred ca e firesc si ca trebuie trait asa cum este. Imi plac emotiile si trairile puternice si pot spune ca am avut parte de ele azi.

Am incheiat un capitol pentru mine, o generatie. A venit momentul care stiam ca va veni candva dar aproape ca nu m-am gandit niciodata la el. A fost alegerea mea punand in balanta binele sportivilor.

Acum doua zile am dat mana cu unul si astazi cu celalalt. Capitolul s-a incheiat cu Campionatul National, turneu de obiectiv si capat de linie in stagiul de pregatire.

De astazi drumurile noastre s-au despartit, fiecare isi urmeaza cursul vietii asa cum e normal, insa nu am putut fi indiferent, am simtit nevoia sa scriu. Imi vin in cap numai amintiri, turnee, antrenamente si uneori probleme personale ale lor alaturi de care am fost: pe niciunul din ei nu l-am suportat la inceput, treptat ne-am apropit tot mai mult pana am devenit echipa. Ma uit in urma si zambesc pentru tot ce au facut sau mi-au facut si mi-e dor sa le mai traiesc odata desi uneori ma scoteau din minti: mi-au dat tot cosul de mingi peste gard, au dormit la mine in masina, la sign-in nu aveau vizele medicale, cantau cu mine in masina cand mergeam in turneu, i-am scos noaptea la pregatire fizica, au invatat sa spele haine, mi-au plans in brate, am facut antrenament in parcarea autostrazii, meciuri terminate noaptea la 12 apoi cautam mancare si nu gaseam, antrenamente foarte matinale la care le dateam micul dejun pe teren, baie in mare, turnee castigate, meciuri grele la care i-am “carat” de pe margine pana la victorie, certuri pe teren, meciuri intre ei doi cu tensiuni si orgolii, telefoane la 12 noaptea, impacari si certuri, drumuri lungi cu masina, sedinte su parintii, l-am dat cheia de la masina sa ia geanta si ei mi-au mancat biscuitii din portbagaj pe ascuns, campionate nationale individuale si pe echipe, schimbau hainele intre ei la meciuri, cupe, trofee, medalii, dezamagiri si bucurii.

Si pentru toate astea si multe altele, eu va spun: MULTUMESC!

Urmeaza alta generatie de sportivi pentru mine de care sper sa am grija asa cum am avut de voi.

Imi doresc sa va amintiti de mine!

Cu drag si multumiri!

Stefan Mocanu

antrenor