Satul romanesc bate orice film. Cine nu are rude in zona rurala a pierdut si pierde enorm, cine are sa isi faca timp sa mearga ori de cate ori se poate. E fascinanta discrepanta dintre zumzetul haotic al urbei si simplitatea satului asezat cu incapatanare, de-a lungul si de-a latul drumului.
Am plecat dinspre Drobeta Turnu Severin catre zone din Gorj, dupa cateva zile petrecute impreuna cu socrii in care totul a fost din abundenta, ca de fiecare data, de la atentie si pana la tuica de caise. Prima oprire a fost la Targu Carbunesti, dupa un drum fascinant descoperit pentru prima oara si pe durata caruia am inglobat vizual casa dupa casa, cu cerdac taranesc si oameni ai locului mai sprinteni decat am fost vreodata, eu, la facultate. Si gospodari, nici n-ai idee.
Dupa o pauza de aproximativ 2 ore, incarcat cu aerul curat si vorba simpla, dar dulce, a rudelor, plus ceva d-ale gurii pe timp de iarna, am resimtit asfaltul gaunos si ros de timp si vreme pe ruta Licurici-Hurezani-Targu Logresti-Maru. Maru, satul copilariei mele, locul unde am si innoptat.
Am revenit in Bucuresti pe o ruta noua, dupa cateva zile in cate bila si ficatul au fost supuse unor lupte dificile. Si mai castigat decat am fost de mult timp.
In casele saracacioase, se poate sta. Se poate comuta instant de la Disney Junior sau Discovery in curtea plina de rate, gaste, porci, vaci. Se poate sta la soba cu lemne. Se pot face lucruri simple despre care citesti in cartile cu povesti vandute in librariile orasului.
Satul bate filmul. Duceti-va la sat sa aratati copiilor ceea ce se preda la gradinita sau clasele primare, duceti-va la sat sa trageti in piept un aer curat plin de balegar. In urbe, nimic nu s-a schimbat.
Cu drag